Încreştinarea sultanului

Tunisia lui Zine El Abidine Ben Ali şi Egiptul lui Mohammad Hosni Mubarak sunt deja două ţări aflate pe drumul unei lungi tranziţii. Cum anume a acţionat globalizarea asupra unor tradiţii politice neşlefuite de modernitate precum cele din lumea arabă?

Străzile Egiptului sunt de regulă o expoziţie de mirosuri care reflectă fragmentarea socială şi o sărăcie de neimaginat pentru europeni. În ciuda potenţialului turistic enorm şi a creşterii economice accelerate de circa 7% pe an, zeci de milioane de oameni nu au un loc de muncă şi sunt în stare să facă orice pentru a-şi câştiga pâinea. Cum în orice societate cel mai bun indicator politic este puterea de procurare a alimentelor, polarizarea socială din Egipt, care descrie o luptă pentru resurse între cei care lucrează pentru stat şi restul, ne vorbeşte despre natura regimului politic. Clasa de mijloc este aproape inexistentă, din cauza concurenţei neloiale din partea celor care deţin monopolul economic: ofiţerii de armată şi rudele acestora. Prin urmare, statul este cel mai important producător de bunăstare, dar numai pentru acel extrem de scăzut procent din populaţie care are norocul să lucreze pentru sectorul public.

Statul cleptoman

În Egiptul preşedintelui Mubarak, el însuşi şeful suprem al forţelor militare, armata produce aproape totul: de la lapte la electrocasnice şi de la mobilă la locomotive, şi totodată vinde aceste produse la un preţ care blochează accesul altor antreprenori pe o piaţă oficial intitulată liberă. Inexistenţa unei legi a salariului minim garantat, precum şi nepotismul şi corupţia ce caracterizează relaţiile dintre privilegiaţii regimului politic şterg graniţele dintre avuţia publică şi averea personală a dictatorului şi a asociaţilor acestuia. Prin urmare, capitalismul egiptean este de fapt o tragică formă de oligarhie economică, în care elita antreprenorială cazată exclusiv în birourile instituţiilor statului poate accesa fonduri publice în scopuri private, poate nega accesul competitorilor pe piaţă şi poate recurge la confiscări arbitrare ale averii etc.

Astfel, capitalismul egiptean este distorsionat, iar statul este unul cleptoman, mereu ispitit să fure de la propriii cetăţeni. De 28 de ani ţara este condusă ca un vast domeniu patrimonial, iar societatea, ca o uriaşă armată aflată sub conducerea dictatorului, care nu se descrie pe sine ca un politician, ci mai degrabă sub forma unui lider militar. Cu toate acestea, pentru ca ţările democratice să nu perceapă Egiptul ca un regim militar, simpla pronunţare în public a cuvântului "armată" este interzisă şi atrage după sine sancţiunea, de data aceasta, extrem de atentă a legii. Astfel, statul cleptoman este extrem de puternic în sferele private ale societăţii şi în ceea ce priveşte viaţa individuală şi familială a cetăţenilor, dar este extrem de slab în ceea ce priveşte sfera publică, acolo unde îi este menirea să acţioneze, motiv pentru care preferă să nu vadă încălcarea regulilor de trafic sau să încerce să fiscalizeze activităţile economice în care preţul corect este fixat prin negocieri la colţ de stradă.

Sultanismul

Încercând să stabilească o clasificare a regimurilor politice, Max Weber (Economie şi societate, 1922) a arătat că Orientului îi este specific un mod de exercitare a puterii, numit de el "sultanism" şi definit ca o formă tradiţională de autoritate însoţită de patrimonialism şi în care puterea este discreţionară, nu raţionalizată, ca în cazul birocraţiilor moderne. Cercetătorii ştiinţelor sociale contemporani cu sociologul german au ignorat pentru moment inovaţia sa conceptuală. O generaţie mai târziu, spaniolul Juan Linz, analizând regimul politic al lui Francisco Franco din Spania anilor 1950, a ajuns la concluzia că acesta nu este nici totalitar, nici autoritar şi că se regăseşte mai degrabă în sultanismul lui Max Weber. Prin urmare, Juan Linz şi-a dedicat mare parte din cercetările sale regimurilor non-democratice, dintre care cele sultaniste au ocupat un spaţiu însemnat datorită diversităţii formelor şi locurilor în care apar: de la dinastia Pahlavi din Iran până la regimul lui Fulgencio Batista în Cuba sau de la dictatura lui Nicolae Ceauşescu din România până chiar la Silvio Berlusconi în Italia (Giovanni Sartori).

Aflat la graniţa dintre totalitarism şi autoritarism, sultanismul politic presupune o exercitare a puterii fără limite, fără vreun proiect politic sau vreo doctrină anume. Pentru dictator, exercitarea puterii este un scop în sine, nu un mod de a-şi servi naţiunea, motiv pentru care îşi dezvoltă un cult al personalităţii, stabileşte o succesiune ereditară la conducerea statului şi încearcă să creeze o dinastie oferind roluri importante în societate tuturor membrilor familiei. Considerându-se conducători luminaţi şi adânc-cugetători, îşi atribuie noi titluri, umplu mii de pagini cu discursurile lor şi monopolizează televiziunea publică cu propriile figuri.

Ipocrizia constituţională

Paradoxal, în foarte multe ţări supuse de astfel de regimuri găsim constituţii admirabile, chiar mai democratice decât cele din care au fost inspirate. Avem chiar multipartitism, alegeri libere şi plebiscite, dar niciodată nu avem alt câştigător decât voinţa "sultanului". Ei au nevoie de aclamare publică pentru a combina prerogativele puterii absolute cu autoritatea morală care le vine din susţinerea poporului (Alexis de Tocqueville). În acelaşi timp, statele lor funcţionează conform unor decizii personale arbitrare, pentru care nu trebuie să se justifice, din moment ce legitimitatea lor este construită prin teamă, coerciţie şi forţă. Prin urmare, corupţia este instituţionalizată, iar autoritatea în societate este structurată în funcţie de relaţiile de clientelism şi patronaj.

Ce caracterizează însă democraţiile moderne este distincţia clară între regimul politic şi stat, mai exact, dintre cei care deţin puterea prin mandat reprezentativ oferit de către popor şi aparatul de stat, adică birocraţia necesară oricărui stat pentru a putea funcţiona (funcţionari publici, armată, poliţie, magistraţi etc.). Egiptul lui Mubarak, ca şi celelalte cazuri de sultanism politic, n-a funcţionat niciodată pe logica acestei distincţii pentru că în istoria lor s-au confruntat cu lungi perioade ale lipsei de suveranitate. Prin urmare, exerciţiul reprezentării politice a voinţei generale a lipsit tocmai pentru că a lipsit exerciţiul suveranităţii populare.

Încreştinarea ethosului islamic

Globalizarea a făcut ca musulmanii să circule în lumea occidentală şi să se deschidă spre valori europene, precum sacralitatea proprietăţii private, democraţie sau suveranitatea poporului. Cu toate că ţări precum Arabia Saudită, Iran sau Kuweit încă sunt conduse după tradiţii politice sub forma unui mixt între legea civilă şi cea religioasă şi păstrează - conform preceptelor din Sharia - pedeapsa cu moartea, tortura fizică, căsătoriile pe bani sau interzicerea totală a alcoolului etc., mişcările revoluţionare din aceste zile demonstrează o instabilitate pentru lumea musulmană. Principii precum suveranitatea poporului sau sacralitatea vieţii, născute într-un spaţiu în care creştinismul a fost şi este dominant, îşi fac loc în lumea arabă începând cu ţările cele mai deschise modernităţii occidentale, aşa-zis "liberale". Prin urmare, lumea musulmană se îndreaptă cu paşi mărunţi, dar siguri spre o dominaţie culturală creştină tocmai pentru că adevărata esenţă a democraţiei este creştinismul, iar "impulsul democratic a apărut în istoria omenirii ca o manifestare evanghelică" (Jacques Maritain) sub forma dreptăţii şi a păcii, ca respect pentru demnitatea umană şi sacralitatea legii, ca iubire a libertăţii şi responsabilităţii şi chiar ca acea formă de umilinţă care ne arată că "nici un om nu este atât de bun să guverneze peste alt om fără consimţământul acestuia" (Abraham Lincoln).

" Ce caracterizează însă democraţiile moderne este distincţia clară între regimul politic şi stat, mai exact, dintre cei care deţin puterea prin mandat reprezentativ oferit de către popor şi aparatul de stat, adică birocraţia necesară oricărui stat pentru a putea funcţiona (funcţionari publici, armată, poliţie, magistraţi etc.). Egiptul lui Mubarak, ca şi celelalte cazuri de sultanism politic, n-a funcţionat niciodată pe logica acestei distincţii pentru că în istoria lor s-au confruntat cu lungi perioade ale lipsei de suveranitate.