În "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu", pr. Dumitru Stăniloae scria că eu, ca persoană, "am nevoie de cineva să mă descopere, să mă înţeleagă, să mă întregească şi întărească cât mai deplin; nu-mi ajunge să mă descopăr numai eu; sau nu mă pot descoperi deplin fără să-mi fiu descoperit cu dragoste şi de altul în cele bune, dar şi în cele în care trebuie să devin şi mai bun".
Acest articol se referă la un aspect al nevoii adânci de a ne face cunoscuţi aproapelui nostru. Această nevoie este una comună şi specifică omului. Ea poate fi descrisă prin dorinţa ca acela de lângă mine să cunoască verdele meu, adică modul în care eu percep, trăiesc lumea exterioară şi cea interioară. Ce mă doare, ce mă răneşte, ce mă bucură, care îmi sunt nevoile, care este calea mea, unde vreau să merg, cum este lumea mea, cum văd, cum aud, cum simt eu. Toată teoria comunicării este pusă în slujba acestui ţel, adică de a reuşi să mă transmit pe mine şi nevoile mele într-un mod cât mai inteligibil interlocutorului meu. De asemenea, regulile unei ascultări eficiente servesc unui scop similar. Chiar modul în care ne rezolvăm conflictele este dus până la nivel de disciplină universitară şi pentru a învăţa cum să ne transmitem mai bine şi să păstrăm relaţiile care ne interesează şi în modul în care vrem să le păstrăm. Şi totuşi, de ce este atât de dificil?
Încercăm să ne facem cunoscuţi aproapelui nostru pentru a fi ajutaţi să trăim
Pornind de la premisa că ne-am lovit în existenţa noastră, probabil mai mult de o singură dată, de dificultatea uneori insurmontabilă de a fi înţeleşi şi în final de a fi cunoscuţi de aproapele nostru, vom încerca să aducem o rază de lumină în mijlocul unei problematici vaste. În mijlocul ei, pentru că vom porni de la a explica psihologic nevoia de a fi cunoscut de celălalt. De unde provine ea? De ce e atât de acută? De ce ne doare atunci când nu ne este îndeplinită? De ce suntem motivaţi să ne punem un întreg arsenal de răbdare, perseverenţă, inteligenţă şi pasiune pentru a ne transmite? Toate aceste întrebări au un răspuns comun: pentru că în ea este o nevoie bazală, foarte puternică, cu care ne naştem şi cu care murim. Este nevoia copilului mic de a fi văzut că există şi de a-i fi recunoscute şi împlinite nevoile vitale pentru a supravieţui. Deci e susţinută chiar de instinctele de supravieţuire. Aceste instincte sunt deservite de părţile arhaice ale creierului, care doar se folosesc de partea noastră raţională, prin simplul fapt că o conduc tăcut şi eficient din umbră. Deci încercăm să ne facem cunoscuţi aproapelui nostru pentru a fi ajutaţi să trăim. Acest ajutor cuprinde o paletă foarte largă, de la a fi ascultaţi, aprobaţi, înţeleşi, admiraţi, confirmaţi până la ajutorul în cele mai concrete forme ale sale, de la biologic până la spiritual. Ştiinţa actuală, prin tehnicile performante de care dispune, a demonstrat că nu există două creiere identice, nici măcar în cazul gemenilor care provin din aceeaşi celulă, gemenii monozigoţi. Circuitele neuronale sunt unice pentru fiecare dintre noi. Şi irepetabile. Deci modul în care înţelegem o noţiune este propriu fiecărei fiinţe în parte. Noi chiar nu vedem şi nu înţelegem acelaşi verde. Nu simţim la fel durerea şi nici bucuria. Lucruri foarte diferite ni se par importante, şi asta într-un mod total personal, raportarea fiindu-ne influenţată major de experienţa de viaţă şi de ceea ce am moştenit din familie. Din acest motiv, teoretic este imposibil să te poţi face înţeles cu adevărat. În plus, noi înşine nu ne cunoaştem cum suntem, uneori chiar murim fără să ştim cine am fost, deci e imposibil să transmitem altuia ceea ce chiar noi nu ştim. În afara faptului că suntem în schimbare permanentă, fiind vii, oamenii sunt cu adevărat Taine, inaccesibile doar înţelegerii raţionale sau emoţionale.
"Fiecare e inepuizabil în comunicarea de sine"
Fiecare este o lume, un univers în sine. "Faptul că nu mă pot comunica în întregime altora îmi descoperă calitatea de mister inepuizabil, dar nici ca mister nu mă ştiu decât prin faptul că mă comunic altora." "Fiecare e inepuizabil în comunicarea de sine şi în dorinţa pri-mirii ei de la altul. Omul rămâne un vas spiritual în continuu efort de a se deschide tot mai mult spre a comunica şi primi comunicarea. E un vas şi un izvor care primeşte şi care se revarsă, însă mereu în mod limitat. Dar, întrucât nici un om n-ar putea cuprinde şi descoperi în sine vreodată totul pentru a-l comunica celorlalţi, rămânând mai mult într-o pregustare limitată a vieţii spre care tinde, Dumnezeu a binevoit să Se facă El însuşi izvorul suprem al înţelegerii, al afecţiunii şi al comunicării de Sine, ca seamăn al nostru, pentru ca să le comunice tuturor care se deschid Lui infinitatea vieţii sau înţelegerii, simţirii şi afecţiunii şi ei să facă la fel întreolaltă" (pr. Dumitru Stăniloae).
