Ancore emoționale în vremuri tulburi

Cartea „Războiul nu are chip de femeie”, scrisă de Svetlana Alexievici, începe cu relatarea unui bărbat care asistă la nașterea propriului copil și iese din sala de nașteri plângând, șocat de cât de greu începe viața, cu câtă durere, lacrimi, sânge și cât de ușor poate fi curmată şi aceasta după ce luptase în mai multe zone de conflict. În mintea oricărui om se produce o fractură de logică imposibil de depășit încercând să înțeleagă cum este posibil să moară copii, tineri, femei și bărbați într-un teatru al absurdului, justificat de ideologii legate de teritorii și convenții. 

Cum adică să-ți moară copilul pentru ambițiile altcuiva, pe un teritoriu de luptă? Cum să pleci tu cu copilul din țară și să-ți lași soțul să lupte, expus morții în fiecare secundă? De ce, în definitiv?

Orice femeie care știe ce înseamnă un copil, cum se naște și dezvoltă viața, ce e iubirea profundă, sacrificatoare, știe că nici cea mai perfectă ideologie nu justifică uciderea. Nici o idee, nici un argument, nici un regim politic nu merită sacrificarea vieţii unui singur om măcar. A prețui viața în toate formele ei, mai presus de orice, reprezintă rațiunea pentru existență. Nu este vorba de o limitare a înțelegerii conceptelor, însă nu pot înțelege cultul agresivității și al morții inutile, care are consecințe teribile asupra psihicului și comportamentului.

Evenimentele cu impact major colectiv, precum pandemia sau un război, creează o spirală negativă care ne atrage și ne aruncă în stări și emoții negative din care, aparent, nu mai putem ieși.

Spații de siguranță

Una dintre premisele principale ale dezvoltării este spațiul siguranței.

Siguranța se întâmplă în anumite domenii: siguranța financiară (a fi sigur pe ziua de mâine, am resurse pentru a supraviețui), refugiul în concepte spirituale (în Dumnezeu, rugăciune, meditație), siguranță familială sau relațională (suntem împreună, ne iubim, ne înțelegem, ne protejăm unul pe altul), siguranță socială (instituții ale statului capabile să gestioneze situațiile de criză, instituții capabile să mă protejeze).

Începem cu o premisă incomodă: durerea este inerentă vieții. Totul din jurul nostru este predispus bolii, morții sau schimbării, începând cu trupurile noastre tinere și viguroase, care se pălesc odată cu vârsta de schimbările ce ne smeresc: îmbătrânirea și îmbolnăvirea.

Toate acestea asezonate de întâmplări ale vieții de un fel sau de altul: pierderi, dezamăgiri, eșec, renunțare sau imprevizibil.

Ciclul stresului

Avem nevoie să facem față stresului și greutăților vieții, iar pentru aceasta putem folosi strategii funcționale sau disfuncționale. În primul rând este necesar să înțelegem ciclul stresului, iar cercetătoarea Emily Nagoski descrie foarte bine acest proces în cartea „Burnout - Cum să spargi ciclul vicios al stresului”: factorii de stres sunt mulți, mai ales în aceste zile, ei produc o activare fiziologică și hormonală, care coincide cu începutul ciclului de stres… Cum ajungem să încheiem ciclul de stres, Emily spune: „Un lucru știm sigur că nu funcționează: să-ți spui că totul este în regulă. Finalizarea ciclului nu este o decizie mentală; este o schimbare fiziologică. La fel cum nu-i spui inimii să bată sau digestiei să continuie să proceseze alimentele, nici ciclul nu se încheie printr-o alegere deliberată. Îi dai corpului ce îi trebuie și îi permiți să-și facă treaba, în timpul necesar”.

Este necesar, prin urmare, să ne angajăm în activități care ne ajută să finalizăm adecvat un ciclu al stresului: respirație conștientă, profundă, sport între 20 și 60 de minute, râs, afectivitate, comunicare. E un semn de respect față de corpul tău să fii interesat de reglarea lui și să i-o facilitezi. Autoreglarea, scrie Ross Buck, „presupune împlinirea competenței emoționale, care este definită ca puterea de a trata în mod adecvat și satisfăcător propriile sentimente și dorințe”.

Sentimentul de a sta pe loc când alții evoluează

Am avut la un moment dat în viață o perioadă în care m-am blocat în durere, convinsă că nu voi mai ieși vreodată din ea, că viața mea s-a terminat. Katherine May, în volumul „Iernile sufletului”, scrie că, „până la urmă, nefericirea are un rost: ne spune că ceva nu funcționează bine. Dacă nu ne permitem să fim fundamental onești cu privire la propria noastră tristețe, atunci ratăm un indiciu important pentru adaptarea noastră. Părem să trăim într-o epocă în care suntem bombardați cu rugăminți de a fi fericiți, dar suferim de o avalanșă de depresie. Ni se cere insistent să nu ne mai consumăm pentru lucrurile mărunte și, totuși, suferim de anxietate cronică. Mă întreb dacă nu cumva astea nu sunt decât sentimente firești, care devin monstruoase când sunt negate. O mare parte din viață va fi totdeauna negativă. Vor exista momente când vom fi pe val și momente când nu vom putea să ne dăm jos din pat. Ambele sunt firești. De fapt, ambele necesită puțină punere în perspectivă”.

Mă uitam la prietenii mei, familia extinsă, colegii de facultate, master, job, cum bifau realizări și viața lor înflorea, iar eu eram doar funcțională, mai stăteam o tură pe tușă, înțe­penită în gândul că mereu va fi la fel.

Răbdarea

Răbdarea cu mine a fost un element-cheie în recuperare. Chiar dacă va dura mult timp de acum încolo, îmi spuneam, sunt aici, lângă mine, nu am altceva de făcut mai bun în lume decât să am grijă de emoțiile și sufletul meu.

Am răbdare să procesez durerea. Am răbdare să înțeleg ce mi s-a întâmplat. Dacă medicul mi-ar spune că o rană fizică are nevoie de 12 luni să se vindece, nu mi-aș pedepsi corpul pentru că totul durează atât de mult, ci aș avea răbdare să se vindece și aș ușura acest proces, atât cât mi-ar sta în putință. E la fel și cu o rană a sufletului, faptul că nu umblăm cu ea la vedere și nu sângerează în văzul lumii nu înseamnă că nu doare.

Ai răbdare cu tine! E dificil, știu, poate că nimeni nu a avut răbdare cu tine când ai fost copil, nu știi cum arată blândețea și compasiunea, dar sunt niște abilități și comportamente care se învață. Durerea naște răbdare cu tine, dacă este înțeleasă corect.

Am început să cultiv bucuria în lucrurile mici: un peisaj care-mi tăia respirația cu perfecțiunea lui; rememorarea unor imagini foarte vii din locurile pe care le-am vizitat (de exemplu, am plâns de atâta perfecțiune zdrobitoare în fața plajei de unde începe Triunghiul Bermudelor), mereu îmi aminteam acele culori, senzații, trăiri care-mi aminteau că există frumos în lume, chiar dacă nu neapărat unde-l căutăm sau vrem noi; bucuria de a mă vedea cu prieteni vechi (mi-am făcut o listă cu toți prietenii cu care nu m-am văzut de mult și am început să ies cu ei) a fost o experiență extrem de frumoasă să ne amintim de copilărie sau adolescență, să vedem cum ne-am schimbat, să reînnodăm legături pe care s-a pus praful timpului; am deschis în notele telefonului o listă cu lucruri care-mi aduc bucurie zilnic și una cu lucruri pentru care mulțumesc astăzi. Oriunde eram, atunci când vedeam un lucru ce-mi lumina ziua, îl scriam, iar scrisul îmi amplifica starea de bine, conexiunea cu emoțiile mele.

Provocările sunt firești, adaptarea este firească, răbdarea, bucuria și reziliența sunt aspecte pentru care depunem un oarecare efort emo­țional, dar satisfacția devenirii este pe măsură.