Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Psihologie Anxietatea: obstacol, dar şi punte în maturizarea emoţională şi spirituală

Anxietatea: obstacol, dar şi punte în maturizarea emoţională şi spirituală

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Psihologie
Un articol de: Ioana Pavel - 03 Iun, 2021

Anxietatea este, din perspectivă spirituală, un obstacol în calea împlinirii potențialului nostru de natură divină, însă ea poate fi şi un mod de a învăţa să ne abandonăm în voia lui Dumnezeu. Anxietatea este una din „metodele” prin care ne ascundem de viaţă. În viziunea creștin-ortodoxă, am putea spune că anxietatea este „zidul” după care s-a ascuns Adam după ce a mâncat din pom, când a fost chemat de Dumnezeu. S-a speriat, s-a ruşinat, a trăit nelinişte şi frică. Anxietatea este prima „umbră” care l-a împiedicat să Îl mai vadă pe Creator.

Spiritual, numim boală tot ce ne împiedică să ne desăvârșim, să devenim ceea ce suntem chemaţi să fim. Şi nu suntem chemați să fim mai buni decât Costel, Ileana… ci să ne împlinim în acel chip divin unic din noi. În ce fel este anxietatea un obstacol pe calea desăvârșirii? Este o piedică, în sensul că ne restricționează, ne încurcă, ne diminuează puterea. Ne identificăm cu anxietatea și pierdem încrederea în noi, de aceea există o corelație puternică între anxietate și stima de sine scăzută. În psihologie, există o teorie care spune că în momentul în care omul percepe multe sen­zații apăsătoare - dureri de burtă, de cap, bătăi de inimă puternice, le trăieşte ca pe niște neputințe, având impresia că este incapabil să le facă faţă şi să le rezolve, stare care îi diminuează încrederea în sine. 

Atitudinea cea mai potrivită este formulată de părintele Simeon Kraiopoulos în cărţile sale: să ne oprim şi să trăim prin observaţie stările prin care trecem. Să înţelegem că ele vin din programe neurologice şi psihoneurologice stocate în creierul şi psihismul nostru şi că putem să le schimbăm cu alte convingeri ­de­spre viaţă, cu alte trăiri. Un aspect important în vindecarea de anxietate este capacitatea noastră de a ne ierta. Iertarea ne dă puterea să ne refacem viaţa, gândurile, modul de a vorbi, reacţiona, munci, totul. A lăsa anxietatea să aibă putere asupra noastră înseamnă a avea comportamente precum: tăcerea, când avem ceva important de spus; amânarea (pentru că ne este frică să acționăm, de fapt, ne este frică de ceea ce numim noi „eșec”); acceptarea unor relații toxice, care împiedică înaintarea pe calea iubirii, pentru că ne este frică de singurătate, sau ne simțim prea vinovați și rușinați. Sintetic spus, emoțiile de joasă frecvență au o mare putere și, deşi nu este ușor, trebuie să învățăm să le gestio­năm, să recunoaştem mesajele pe care ni le dau și să lucrăm cu ele.

Analizând viața prin ochelarii anxietății, putem vedea lucrurile, oamenii şi chiar pe Dumnezeu „blurat”, adică greșit. Putem crede că oamenii ne urăsc, inclusiv Dumnezeu. Este ceva ce noi credem în adâncul nostru și descoperim că avem aceste convingeri atunci când reacționăm la diverse situaţii. Comportamentele noastre sunt expresia credințelor pe care le avem despre viață. Eroarea constă în ­îndepărtarea, în timp, de sinele nostru autentic, care poartă chipul divin. Şi, astfel, la maturitate, începem să ne simţim abandonaţi, nedreptăţiţi, incompleţi, dezamăgiţi, răniţi în toate felurile posibile. Corpurile ni se îmbolnăvesc şi iau forma rănilor noastre.

Vindecarea de anxietate începe asemenea păsării Phoenix, de la a aduna bucăţile rupte, una câte una, pentru a renaşte. Realizăm că a ajunge la iubire presupune un proces lung şi începem să avem răbdare cu noi înşine. Ne uităm la sufletele mai evoluate şi le imităm, ne lăsăm inspiraţi şi vrem să facem ca ele. Apoi, începem să ne vedem tot mai bine deformările şi să trecem de la ură la pace, de la răzvrătire la acceptare, de la sentimentul dureros de nedreptate la înţelegerea profundă a rănilor emoţionale ale strămoşilor noştri, transmise nouă precum un virus. Muncim din greu cu noi şi, când ne privim în oglinda sufletului, observăm că tot mai avem de muncit, că încă mai există găuri, că mai apar frica, furia… Acestea sunt consecinţele păcatelor şi bolilor psihologice, care, văzute şi înţelese, pot fi adevărate punţi în maturizarea emoţională şi spirituală. 

Poate că acest proces de vindecare se va întinde pe toată viaţa. Poate că, trecând prin toate stările prin care am trecut, înfruntând frica, furia, abandonul, umilirea, învăţăm să facem faţă provocărilor durerii şi dezamăgirii inevitabile în viaţa pământească, iar acest gând se poate să ne aducă odihna şi liniştea. Indiferent prin ce tensiuni vom mai trece, gândul de fond, că toate fac parte din viaţă şi că duc spre mântuire, dă sens şi ne uşurează trecerea prin orice tensiuni.

Citeşte mai multe despre:   anxietate