„Cine comunică se comunică”

Cuvintele pe care le folosim transmit atât un mesaj, dar și informații despre vorbitor. Un om blând și cu o viață duhovnicească riguroasă va folosi cu atenție vorbele sale, conștient fiind de puterea acestora de a vindeca sau a răni, în funcție de încărcătura emoțională pusă în acestea. Potrivit specia­liștilor, cuvintele prin ele însele transmit informație și influențează pe ascultător doar în proporție de 7%, restul mesajului se transmite prin elementele nonverbale și paraverbale, la care trebuie să fim atenți. Cuvintele dure, încărcate de violență e bine să le evităm, în schimb putem utiliza termenii care evocă răbdarea, blândețea, compasiunea, care pot contribui la scăderea stării de tensiune sau de ură dintre persoane.

Limbajul este principalul mijloc de comunicare între oameni, iar cuvintele pe care le rostim sunt purtătoare fie de mesaje pozitive, fie de mesaje negative. Prin forța lor, cuvintele pot aduce mângâiere și vindecare în viața unui om sau îi pot spori suferința, în funcție de încărcătura emoțională pe care o pune în ele cel care le rostește, de aceea primim cu drag cuvântul mamei, chiar dacă ne ceartă, și ne este frică de cuvântul aspru al unui superior, pe care nu-l cunoaștem îndeajuns și care nu ne știe zbuciumul interior. Omul sporit duhovnicește vorbește din prea plinul inimii sale în care se sălășluiește Duhul Sfânt, de aceea ne sunt atât de dragi și au impact asupra noastră vorbele pline de înțelepciune rostite de preacuvioși părinți, între care Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, ultimii doi fiind propuși recent pentru trecerea în rândul sfinților. Un caz special este cel al părintelui Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care, deși nu-i putea vedea pe oameni, le dăruia cuvinte de învățătură și mângâiere încărcate de dragoste și lumină, care continuă să lucreze și în prezent în inimile credincioșilor care l-au cunoscut.

Vindecare prin cuvântul duhovnicesc

În lucrarea „Vorbele pot răni. Cum să nu greșim prin cuvânt”, arhimandritul grec Vasilios Bacoianis scrie despre importanța cuvântului în viața noastră, aducând argumente din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți: „Omul, fiind creația lui Dumnezeu, în firea lui este bun. Și firescul lui, mediul lui sănătos, îl reprezintă blândețea, bunătatea și, în situația noastră, cuvintele de folos. Prin urmare, pe cât de multă pagubă face «vorbirea de rău», pe atât de mult folos aduc cuvintele bune pe care le auzim și le rostim. Aceste lucruri au fost demonstrate prin experimente științifice. O demonstrează și experiența Sfinților noștri Părinți. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea din experiența lui: «Cuvintele sfinților, la fel ca și rugăciunea, fac corpul mai sănătos și mai puternic». La fel spunea și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul: «Acordă o mare importanță studiului Scripturii și slujbelor Bisericii. Cercetând cuvintele lui Dumnezeu, te vindeci fără să îți dai seama»”.

Doctorul japonez Masaru Emoto a demon­strat, cu ajutorul unor experimente, influența cuvintelor asupra structurii moleculare a apei. În cunoscuta sa lucrare, „Miracolul apei”, el arată că apa este un element „viu” capabil să reacționeze la cuvintele rostite de o persoană. Astfel, când unui pahar cu apă i se adresează cuvinte frumoase încărcate de iubire, cristalele din apă observate la microscop sunt armonioase, uniforme și complexe. În schimb, atunci când se transmit cuvinte urâte cu încărcătură negativă, cristalele analizate sunt neuniforme, sparte și alterate. Și cum organismul uman este format în proporție de 70%-80% din apă, e necesar să fim atenți la cuvintele pe care le rostim la adresa altor persoane sau chiar nouă înșine.

E bine să evităm jignirile, cuvintele care etichetează, blestemele, jurămintele, vorbele de batjocură sau ironie, cârtirea, judecarea sau osândirea persoanelor din jurul nostru. Răul pe care îl pot transmite asemenea cuvinte este unul care afectează atât sufletul, mintea, cât și corpul fizic al unei persoane, după cum arată arhimandritul Vasilios Bacoianis: „Un creștin poate să privegheze în rugăciune, să își topească trupul în posturi, să se spovedească, să nu lipsească de la biserică, însă dacă nu se îngrijește de gura lui, în deșert este lupta lui. Patimile pe care le avem în suflet sunt ca într-o închisoare. Își cer slobozirea, vor să iasă afară. Cel mai ușor mijloc de eliberare este gura noastră, cuvintele noastre. Ieșind afară, respiră, prind putere. Așadar, de fiecare dată când deschidem gura și spunem lucruri urâte, ne hrănim patimile. Dacă cuvintele rele oxigenează patimile, tăcerea le omoară. Un părinte harismatic urmărea o discuție între monahi. Când discuția se axa pe teme duhovnicești, cobora un înger și îi fericea pe monahi. Când discuția se învârtea în jurul unor teme nefolositoare duhovnicește, îngerul pleca (...)”.

Evitarea cuvintelor cu încărcătură negativă

Cuvintele prin ele însele transmit informație și influențează pe ascultător doar în proporție de 7%, arată specialiștii, restul mesajului se transmite prin elementele nonverbale și paraverbale la care trebuie să luăm aminte. Principalele elemente nonverbale care însoțesc mesajul auditiv sunt poziția corpului, mimica, privirea, gesticulația mâinilor, care influențează mesajul transmis în proporție de 55%. Elemente paraverbale precum tonul vocii, ritmul vorbirii, pauzele influențează mesajul transmis prin cuvinte cu aproximativ 38%. Pentru a fi cuvântul nostru unul puternic și încărcat de mesaj spiritual este necesar să dublăm vorbele noastre cu o viață duhovnicească autentică, care se transmite, fără să ne dăm seama, prin atitudinea corpului și prin voce.

În diverse circumstanțe, cum ar fi în familie, la școală sau la serviciu, auzim uneori că o persoană spune: „Sunt la cuțite cu...!” Chiar dacă este o exprimare metaforică, aceasta este încărcată cu agresivitate, determinându-ne să aducem în mintea noastră imaginea unor cuțite aflate în luptă. Acest gen de expresie va spori tensiunea dintre oameni și ar fi bine să fie scoasă din limbajul nostru. Cuvintele care evocă răbdarea, blândețea, compasiunea pot contribui la scăderea stării de iritare sau de ură dintre persoane. În situații de ispită, unii monahi își impun tăcerea sau vorbesc extrem de puțin, atât cât este necesar, pentru a evita să păcătuiască prin vorbe și tot ce pot determina acestea. Știm din viața Cuviosului Arsenie de la Prislop, recent propus spre canonizare, că în timp ce picta lăcașul cu hramul „Sfântul Nicolae” din localitatea Drăgănescu și era urmărit de Securitate, a avut perioade în care își impunea „votul” tăcerii depline. Astfel că el nu mai vorbea prin cuvinte cu persoanele care îl căutau pentru sfat duhovnicesc, ci doar prin rugăciune și prin modul în care lucra și se comporta.

Sinceritatea în folosirea cuvintelor poate avea un impact transformator asupra persoanelor din jurul nostru, după cum scrie arhim. Vasilios Bacoianis: „În timp ce, pentru noi, care suntem pătimași, minciuna este parte din firea noastră (de aceea și vine instinctiv în gura noastră), pentru cei nepătimitori este străină de firea lor. Aceia spun instinctiv adevărul. După cum afirmă și Sfântul Cuvios Ioan Scărarul: «Sugarul nu știe de minciună. Același lucru este valabil pentru cei ce au suflet curat». Se zice despre Cuviosul Ioan al Koloniei că, în timp ce se îndrepta către biserică să slujească, a căzut în mâinile hoților care i-au cerut banii. «Aceștia îi am, luați-i», le-a spus. Hoții au smuls banii și au fugit. Cuviosul, căutând prin buzunare, a mai găsit un bănuț. S-a întors după ei, strigând: «Fraților, v-am zis minciuni...! Am și alți bani. Luați-i». Hoții au îngenuncheat și i-au sărutat mâna”.

Criticul literar Tudor Vianu ne-a lăsat, alături de lucrările sale de critică și estetică literară, și expresia: „Cine comunică se comunică”, arătând că fiecare persoană care vorbește nu transmite doar un mesaj, ci și informații despre sine, cuvintele fiind încărcate cu emoția vorbitorului. Astfel, limbajul, acest dar divin făcut omului, poate vindeca sau poate răni, în funcție de intenția și încărcătura emoțională pe care o punem în cuvinte.