Comoara cea adevărată şi vindecarea prin credință

Complicațiile devin companionul nostru fidel, de-a lungul drumului. Pășim neatent, cu mers târșâit și gesturi indiferente, către o țintă pe care abia o conștien­tizăm, culegând, pe traseu, flori și buruieni, deopotrivă, din rigolele existenței. Dacă ne-ar întreba cineva care este rostul colectării acelor plante, am da din umeri, fără a avea vreun răspuns coerent, deoarece, la început, a fost curiozitatea ivită din lipsa unei alte preocupări, iar apoi a intervenit obișnuința, care a copleșit orice (altă) rațiune. Pe nesimțite, viața noastră a fost invadată de vicii. Și fiecare dintre noi are cel puțin o dependență - secretă sau nu - căreia îi dedică eforturi și timp: cofeină, alcool, droguri, nicotină, TV, computer, senzații tari ori lucruri mărunte...

Dependența acaparează fragmente tot mai mari din existența noastră și răvășește semnele de circulație pe acest drum către niciunde. Mă pot lăsa oricând, dar nu vreau, fiindcă îmi place, mă face să mă simt bine. Sună cunoscut? Este explicația fiecăruia dintre noi atunci când trebuie să își justifice un viciu. Dar nimeni nu pare dispus să renunțe prea ușor la un viciu, deoarece acesta capătă, în timp, culori aurii și aparențe de tezaur neprețuit. Și prea târziu învățăm că „unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12, 34).

Devenirea nu reprezintă un traseu uniform. De aceea nici nu există reguli general valabile, care să ne ajute să trecem mai ușor peste etape și hățișuri. Iar tendința modernă de ambiguizare a normelor și de promovare a unei aparente libertăți, ingenios cetluite în temnițele strident colorate ale modernității, ne complică mult mai mult existența - nouă și generațiilor tinere.

Legea morală firească, întipărită în sufletele tuturor, poate fi eludată cumva - mai mult sau mai puțin subtil -, rămânând la nivel de simplă recomandare, pornită, e drept, din noi înșine. Legile bisericești ajung să fie, din păcate, victime sigure ale „apoftegmelor” neo­marxismului contemporan. Legile statului sunt ocolite cu dexteritate de tot mai multe persoane, prezentate, apoi, la ore de maximă audiență, ca eventuale modele pentru noile generații.

Educația din familie se rezumă la „cei șapte ani de acasă”, termen micșorat tot mai drastic, din varii motive, aparent mereu actuale, deși mereu exacerbate. Educația primită la școală tinde să se limiteze, de ceva timp, la dorința frenetică de amputare a programei, până va rămâne, eventual, o materie comună, română-matematică, redusă la memorarea întrebărilor și răspunsurilor strict necesare pentru promovarea examenelor importante.

În aceste condiții, capcanele plasate la tot pasul sunt tot mai înșelătoare, iar culegerea buruienilor de pe marginea drumului seamănă tot mai mult cu strădania de a alcătui un frumos buchet de flori. Devine dificil să explicăm nevoia stringentă de evitare a tentațiilor, atâta timp cât societatea noastră abundă de exemple ale depravării ca mod de viață și de ruine ale sufletelor devastate, lăsate în părăsire prin rigolele devenirii.

Dependența răsucește sensuri și distruge vieți, deoarece merge cot la cot cu noi, prin agora, vorbind, adesea, în numele nostru, comandându-ne mișcări și atitudini, învingându-ne și umilindu-ne la tot pasul, devenind nu un alter-ego, ci un ego principal, vizibil alterat, dar afișând trăsăturile noastre, scofâlcite de viciu. Ajunge să ne caracterizeze și, în același timp, să ne ucidă încet, până rămâne doar ea, cu o urmă din noi, prinsă cochet la butonieră.

Ce rămâne de făcut? Răspunsul nu este simplu. Și aceasta pentru că soluția cea mai simplă, firească (renunțarea la păcat și îmbrățișarea virtuții, ca singură cale de vindecare, prin harul divin), a fost prăvălită în derizoriu, cu prilejul nenumăratelor palpitări ale cugetului care au survenit pe plan mondial: de la Revoluția franceză și, mai târziu, cea bolșevică, până la zvâcnetele nerevolute ale societății contemporane. Simplificând, undeva, între ghilotine, soviete și concepte contorsionate, morala a fost târâtă la picioarele unei statui dedicate unui principiu abstract, laic și destul de lax, iar credința în Dumnezeu a fost marcată cu ștampila caducității, chiar dacă, în locul ei, au fost promovate excesiv, după aceea, vorbe reșapabile, cu un conținut ideatic cel mai adesea mediocru.

În condițiile date, așadar, renunțarea la viciu și îmbrățișarea harului constituie un drum absent de pe hărțile moderne. Eu cred că soluția evidentă este regăsirea lui Dumnezeu, la nivel de societate, nu doar la nivel individual, revenindu-se, în mod natural, la comunitățile creștine de odinioară, care își trăiau viața simplu, dar atât de frumos, în umbra Sfintei Cruci.

Mai este posibil un astfel de demers astăzi, când suntem așezați arbitrar în grupuri social-economice fragmentate evident, divizate permanent de lupte cu un caracter pseudoideologic? Nu știu. Probabil că nu ar constitui, oricum, o misiune ușoară. Dar totul ar trebui să pornească de la o „alfabetizare” religioasă coerentă, care să demonstreze un lucru, de altfel, evident pentru mulți: liniștea fericită care ne-am dori să ni se aștearnă în suflete o vom găsi, întotdeauna, firesc, în biserică, acolo unde ne e locul, acolo unde Hristos este în mijlocul nostru (cf. Matei 18, 20). Și, de aici, drumul ar fi mult mai facil pentru toți.

Până la urmă - se va întreba cineva interesat, dar, poate, derutat de explicațiile așternute mai sus -, care este modalitatea cea mai ușoară de a scăpa de vicii? Răspunsul meu este simplu și va fi întotdeauna același: Vino la biserică! Deoarece acolo, plecându-ți ochii și ridicându-ți cugetul, vei putea lăsa în urmă vacarmul cotidianului dezlănțuit și vei putea primi sfaturile dorite, duhovnicești și practice, descoperind ceea ce este cu adevărat important.

Iar mai departe, în familie și în societate, păstrează credința vie și nepătată de rătăcirile modernismului perisabil, păstrând în suflet cuvintele de aur ale Sfântului Apostol Pavel: „Păzește comoara [adevărata comoară, de această dată - n.a.] ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credință. Harul fie cu tine! Amin!” (I Timotei 6, 20-21).