Copilul, o taină care așteaptă să ni se dezvăluie

Am propus recent părinților de la Biserica „Sfânta Vineri” din Pajura (pr. Radu Ilinoiu și pr. Bogdan Scorțea) cinci întâlniri cu copiii pa­rohiei pentru a-i duce într-o „călătorie” de cunoaștere a lumii înconjurătoare și a sinelui prin intermediul desenului, al im­pro­vi­zației și al experimentelor psihologice. Într-o săptămână, s-au înscris, neașteptat!, vreo 40 de copii. Erau splendizi în varietatea lor: unii se arătau timizi, dar dispuși să vorbească despre ei înșiși, alții obișnuiți să concentreze histrionic, asupra lor, toate privirile. Puși însă în situația de a vorbi despre ceea ce îi preocupă sau îi neliniștește, deveneau subit taciturni.

Unele dintre temele pe care le-am propus erau menite să le activeze imaginația, să îi proiecteze în situații inedite, fapt ce îi va ajuta, mai târziu, în viață, când se vor confrunta cu probleme aparent insolubile, a căror dezlegare cere să le privești dintr-o perspectivă diferită. Au fost teme precum: Interiorul meu, O lume pe dos, Povestea mâinii, Farmacie pentru suflet, Proverbe ilustrate. Alte teme erau căi prin care eu descopeream diverse lucruri importante despre ei și despre modul în care percep familia, viața socială sau scopurile spre care tind cu ardoarea vârstei lor: Părinte pentru o zi, Familia mea, Autoportret (cu principalele calități și defecte, pe care și le identifica fiecare copil în parte), Testul arborelui, Casa, Omul, Animalul preferat. Unele teme, cum ar fi Cel mai fru­mos/cel mai urât vis ilustrau, asemeni imaginii paharului plin până la jumătate, că este important să descoperim miracolul vieții în deplinătatea lui: nefiind atenți doar la aspectele urâte ale vieții, negative, sumbre, ci mai ales la cele frumoase, pozitive, luminiscente.

În această întâlnire paideică, am folosit nu doar desenul ca instrument de prospecție, ci mai ales povestea. Copiii au fost puși în situația de a povesti mult despre ei înșiși, dar au și ascultat povești al căror scop a fost să le înfățișeze prin ce diferă virtutea de viciu și de ce este preferabil să alegi întotdeauna calea binelui. Vorbindu-le despre virtutea ascultării, le-am povestit din Patericul egiptean memorabilul episod cu Avva Ioan cel Pitic și miracolul prin care, din lemnul uscat, după trei ani, a crescut pomul cel roditor - o răsplată dumnezeiască palpabilă, prin care Domnul a vădit importanța acestei virtuți în viața duhovnicească.

Copiii care au răspuns întâlnirilor propuse de mine aveau vârste între 4 și 16 ani. Ce temă ar fi putut să li se pară interesantă, dar și amuzantă și provocatoare? Părinte pentru o zi satisfăcea în întregime aceste criterii. Le-am cerut micuților să își imagineze că sunt pentru o zi părinții lor, iar părinții sunt copiii lor. Ce i-ar pune să facă în această zi neobișnuită? Din mânuțele lor au ieșit niște desene extrem de sugestive. Copiii care trăiau într-un mediu familial firesc, armonios, au ales să petreacă alături de părinții lor la joacă, în parc, mâncând dulciuri, bucurându-se de clipele trăite împreună. Cei care erau frustrați de anumite cerințe sau de comportamentul părinților, ajunși în mod miraculos oameni în toată firea, în desen îi puneau pe părinți să își facă temele, să ducă gunoiul sau îi închideau pentru toată ziua în dormitor. Toate aceste infor­mații inedite aveam să le dezbat cu părinții, în ultima întâlnire a cursului meu.

Odată încheiată tema Părinte pentru o zi, am început să le spun micuților că în afara familiei noastre naturale, noi mai avem o familie: cea spirituală. Din ea fac parte prietenii noștri, dar mai cu seamă semenii noștri din Biserică. Încă din adolescență începem să prețuim, la adevărata ei valoare, prietenia. De prietenul tău te leagă anumite valori și preocupări comune. Cu atât mai mult ne leagă aceste valori și preocupări de frații noștri întru Hristos, pe care îi întâlnim în Biserică. Participarea la Sfânta Liturghie și mai ales împărtă­șirea cu prea curatul Trup și cinstitul Său Sânge fac să fim frați și surori întru Hristos. Această relație înfăptuită prin El este cea mai puternică dintre toate: ea trece din timp în veșnicie și o vedem zugrăvită în icoane (bizantine, dar și țărănești) în care Domnul nostru Iisus Hristos ni se înfățișează ca un trunchi de viță din care răsar mlădițele - Apostolii și sfinții. Potrivit cuvântului Său: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 5).

Le-am povestit, apoi, ceva din copilăria Sfântului Nectarie din Eghina pentru a înțelege și mai bine ce înseamnă prietenia și de ce Domnul nostru Iisus Hristos ne este cel mai apropiat prieten, prietenul prin excelență. Le-am zugrăvit în cuvinte cum micul Anastasie și-a părăsit ținutul de obârșie - Silivria - și a pornit spre vestita cetate a Constantinopolului pentru a se angaja într-o fabrică. Banii îi erau necesari pentru a-și întreține numeroasa familie, dar și pentru a-și continua studiile, după care râvnea atât de mult. Le-am povestit cum, după luni bune de muncă neplătită, rușinat de hainele și de încălțările ponosite pe care le purta, s-a hotărât să Îi scrie prietenului său cel mai apropiat, Domnul nostru Iisus Hristos, și cum a primit, în chip minunat, ceea ce cu atâta credință ceruse.

I-am rugat pe copii să noteze pe bilețele principalele frici care le tulbură liniștea, să le împăturească și să le pună în câte-o pungă. Prin sondaj, câțiva copii au venit lângă mine, au extras din punguța cu frici una, apoi am început să vorbim pe marginea ei. În acest fel, au învățat să își identifice temerile, să raționeze asupra lor și să se gândească dacă nu cumva aceste sentimente toxice s-ar putea să fie lipsite de temei. I-am învățat cum să gândească pentru ca situația ce a generat frică să dispară, pur și simplu, sau să se transforme într-un sentiment contrar, pozitiv. Nici nu vă puteți imagina cât de multe și variate pot fi fricile unui copil: de la frica de păianjeni până la frica de anumiți profesori, teama de eșec, frica de a nu-i dezamăgi pe părinți, frica de a nu corespunde total standardelor impuse de prieteni și teama de a nu fi atât de bun sau de performant, așa cum te crezi, în sinea ta.

În fața adulților, de cele mai multe ori, copiii se arată ca niște sipete strașnic ferecate. Dacă o să aveți curiozitatea și răbdarea să le deschideți cu grijă, veți descoperi în ele comori neprețuite, cum rareori întâlnești în lumea oamenilor mari.