Cum ne rescriem povestea vieții

Augusto Cury este un renumit psihiatru, om de știință, psihoterapeut și cercetător, considerat unul dintre cei mai citiți autori din Brazilia. Este autorul „Teoriei inteligenței multifocale”, teorie care studiază modul în care se formează eul, procesul de construcție a gândurilor și memoria. Eul nu poate să șteargă experiențele, dar poate doar să le reediteze, iar pentru o viață împlinită este esențial să construim cât mai multe ferestre luminoase și să le rescriem pe cele ucigătoare. 

Tot ceea ce trăim încă din cea mai fragedă pruncie se arhivează pentru totdeauna în memoria noastră, deși nu suntem conștienți de acest fapt. Procesul este cunoscut ca fenomenul de înregistrare automată a memoriei. Teoria ferestrelor memoriei arată că, în anumite situații tensionate, memoria nu se citește în totalitate, așa cum face un robot sau un calculator, de exemplu, ci pe zone specifice, în funcție de natura evenimentului pe care îl trăim la acel moment. Cu ajutorul „ferestrei deschise”, în acel moment oferim un înțeles particular situației pe care o trăim. Dacă situația este tensionată, vom interpreta evenimentul prin prisma unor emoții negative declanșate de ferestrele care s-au deschis.

Eul este administratorul ambelor tipuri de memorie. Ferestrele „light” (luminoase) sunt cele care adă­postesc amintirile plăcute, fericite, cele care ne alimentează visurile, proiectele, planurile, hobby-urile, ambițiile legitime, atașamentul, ­iubirea, prietenia. Ferestrele „killer” (ucigătoare) sunt adăpostul aminti­rilor traumatice, dureroase. Eul nu poate să șteargă experiențele, ci poate doar să le reediteze. Pentru o viață împlinită este esențial să construim cât mai multe ferestre luminoase și să le rescriem pe cele ucigătoare. Augusto Cury compară memoria cu un oraș care are cartiere principale și periferice. În cartierul principal se află sediul memoriei de uz continuu (MUC), iar pe lângă se află cartiere periferice inconștiente, unde este memoria existențială (ME). Memoria de uz continuu ne ajută să interpretăm evenimentele, să acționăm, să muncim, să trăim în prezent. Aici își au sediul memoria de lungă durată și cea de scurtă durată. Teoria ferestrelor memoriei ne spune că există o circulație continuă între memoria de uz continuu și memoria existențială.

Memoria existențială reprezintă identitatea noastră în care sunt țesute experiențele avute și modul în care le-am interpretat. Aici sunt stocate inclusiv emoțiile și trăirile din viața uterină. Când o simplă întâlnire vă aduce la suprafață amin­tiri îngropate demult, zeci de ani poate, ele nu erau uitate, ci doar „adormite” în memoria existențială.

Augusto Cury spune că „legea efortului maxim solicită din partea Eului analiză critică, altruism, capacitatea de a se dărui, de a încânta și perfecționa. A arăta cu degetul spre cineva reprezintă un exercițiu al legii efortului minim, dar a-l înțelege pe acel cineva și a-l stimula să gândească reprezintă un exercițiu al legii efortului maxim. A fi radical, a exclude reprezintă exercitări ale legii efortului minim, dar a ocroti, a miza pe cel care greșește și ­
a-i ­respecta limitele reprezintă ­exercitarea nobilă a legii efortului maxim”.

Instrumentele de care dispunem pentru rescrierea evenimentelor traumatice sunt următoarele: intro­specție, analiză critică, nonconfor­mism, admirație în fața vieții, autocontrol, dezbaterea de idei, exprimarea sentimentelor, autodezvă­luirea. Introspecția este un instrument de autoanaliză, persoana noas­tră este într-un continuu proces de explorare și devenire, iar munca introspecției și a grijii sau atenției față de tine sub aspect emoțional, fi­zic și psihologic nu se termină vreodată.

Următoarele întrebări le-am remarcat într-un interviu realizat cu psihoterapeutul Esther Perel și le-am considerat edificatoare pentru o persoană care dorește să devină administrator al propriului psihic: Pot să recunosc că am greșit fără să-mi spun că sunt un dezastru? Pot exersa regretul, fără să cad în abis? Pot să-mi asum responsabilitatea fără să mă învinovățesc? Îmi pot cere scuze pentru o greșeală, în loc să sper că toată lumea va merge mai departe? Pot recunoaște o perioadă în care aș fi putut fi un lider mai bun în propria-mi viață? Pot să mă eliberez de rușinea de a nu fi răspuns mai devreme cuiva, în așa fel încât să-l ascult acum? Pot accepta că voi fi bine, chiar dacă cineva care m-a rănit nu recunoaște niciodată durerea pe care a provocat-o? Pot să las pe cineva să mă servească cu o cafea, cu o cină, cu un film, fără să mă simt vinovat? Pot accepta ajutorul altuia, fără să sar la concluzia că vrea ceva de la mine? Pot să-mi păstrez punctul de vedere, fără să fiu validat?

Analiza critică înseamnă că în spațiul minții noastre este necesar să ne punem întrebări, să analizăm critic tot ceea ce ni se întâmplă, să nu fim victime ale psihicului, ci eroi în teatrul minții. Dacă trăim un eveniment traumatic și nu reușim să îl reciclăm, ci arhivăm în memoria noastră o încărcătură tensională mare de furie, nedreptate, respingere, durere, sentimente de nepu­țin­ță și inferioritate, construim o fereastră „killer”. Dacă arhivăm constant acest tip de ferestre, construim o întreagă platformă de ferestre ucigătoare care ne pot domina emo­țiile, personalitatea și comportamentul. Gelozia, invidia, anxietatea, depresia, șantajul, critica, comportamente negative persistente, care alcătuiesc tulburările de persona­litate, sunt ferestre ucigătoare menți­nute pe termen lung și care afectea­ză calitatea vieții, relațiile, alegerile.

Nonconformismul se referă la re­ac­ții surprinzătoare în fața eșecului tău sau al altora. În loc să te denigrezi pe tine sau pe ceilalți, acceptă că ai greșit, este firesc, data viitoare vei face lucrurile mai bine. Când vrei să critici, ia-l în brațe pe celălalt, aceasta îi va produce un șoc emoțio­nal și îl va ajuta să nu mai repete gre­­șeala. Când vrei să strigi, să re­pro­șezi, să critici, practică rugă­ciu­nea înțeleptului: tăcerea proacti­vă, aceasta te va ajuta să te calmezi și să acționezi apoi cu înțelepciune. Dezbate idei, nu fi un spectator pasiv al existenței, nu accepta tirania gândurilor obsesive, a geloziei și a invidiilor. Ridică-te în picioare și ripos­tea­ză în fața a tot ce vrea să te încă­tușeze la nivelul minții. Fii liber în psihismul tău, în emoționalitatea ta.

Viața este cel mai mare dar, apreciază-l! Fii mulțumitor în fiecare zi pentru miracolul de a fi om, pentru nenumăratele daruri ale existenței: văzul, auzul, simțul tactil, simțul olfactiv, natura, familia, prietenii. O astfel de atitudine creează ferestre luminoase în viața noastră. Exprimarea sentimentelor și autodezvălu­i­rea înseamnă să vorbești despre capitolele importante din viața ta, despre eșecurile și realizările tale, să pătrunzi secretele celor dragi, visurile și aspirațiile lor cele mai profunde: Ce te face fericit? Unde am greșit față de tine? Ce te face să plângi?

A studia natura umană reprezin­tă o provocare continuă și un proces fascinant, care nu se sfârșește niciodată. Schimbările de durată necesită timp, însă cu răbdare și perseverență ele se produc.