Cum să evităm experienţele dureroase

Immanuel Kant a revo­luționat filosofia punându-și patru întrebări esen­țiale: Ce pot să știu? Ce trebuie să fac? Ce pot să sper? Ce este omul? Cărțile lui fundamentale, „Critica rațiunii pure” și „Critica rațiunii practice”, reprezintă răspunsul la primele două întrebări. A deschis noi perspective asupra limitelor cunoaș­terii umane, moralei și libertății.

Întrebările adecvate produc soluții, nu doar în domeniul spiritului, ci și în concretul vieții de zi cu zi. Dacă la momentul oportun reușim să formulăm întrebările potrivite, avem șanse mari să evităm experiențele dureroase sau să le diminuăm. Aceasta este ideea fundamentală care stă la baza unei metode foarte uzitate astăzi în psihoterapie, mai ales în spațiul occidental. Autoarea ei este Kathleen Byron și a descoperit-o la vârsta de 36 de ani, la capătul unui deceniu de suferință provocată de o depresie severă. Mărturisea că vreme de doi ani i-a fost aproape imposibil să își părăsească patul, iar gândurile de sinucidere îi asaltau obsesiv mintea. Într-o bună zi, a conștientizat că starea de depresie nu era cauzată de eve­nimente externe, ci de necon­cordanța dintre dorințele ei și realitate. Suferea fiindcă realitatea nu îi satisfăcea pe deplin așteptările. Gânduri ca „soțul meu ar trebui să mă iubească mai mult” sau „copiii mei ar trebui să mă aprecieze” îi produceau multă suferință.

„Nu problema ne provoacă suferință”, scrie ea, „ci gândurile legate de problemă”. Ideea este veche, au descoperit-o filosofii stoici, iar în secolul 20 a fost redescoperită de unii existenția­liști. Soluția propusă de K. Byron este să acceptăm realitatea așa cum este, analizând aceste gânduri toxice care ne provoacă nefericire. Atașamentul de gânduri naște suferința: „Majoritatea oamenilor cred că sunt ceea ce gândurile le spun că sunt”.

Să presupunem că suferim fiindcă munca noastră la serviciu nu este apreciată de șef. Kathleen ne propune să formulăm în scris patru întrebări și să răspundem sincer la ele: Este adevărat că munca noastră nu e apreciată? Dacă răspunsul este da, atunci continuăm: Poți fi absolut sigur că este adevărat? (fiindcă de multe ori doar ni se pare a fi așa și ne bazăm pe un set de credințe nesupuse la testul rea­lității). A treia întrebare este: Cum reac­ționez când cred că munca nu-mi este apreciată? În acest punct al analizei avem șansa să descoperim că suferința noastră psihică nu e produsă neapărat de faptul obiectiv că superiorii noștri nu ne apreciază munca, ci în primul rând de gândul ivit și întreținut în mintea noastră prin enunțul „munca mea este desconsiderată”. Înainte ca ceilalți să ne producă suferință, noi înșine ne-o provocăm. A patra întrebare este: Cine ai fi fără acest gând? Răspunsul variază în funcție de dispoziția noastră lăuntrică, fiind totdeauna, însă, o stare pozitivă: „aș fi îm­păcat”, „aș fi liber”, „aș fi un angajat plin de entuziasm”.

În afară de investigarea gândurilor și a sursei lor, creștinii mai au o cale eliberatoare pe care le-o propune Biserica: ei învață să nădăjduiască în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, El fiind Iubire absolută, atotputernic și prezent pretutindeni. Cu trecerea timpului, învățăm și să ne încre­dințăm Lui. Maica Gavrilia Papa­ya­nnis, misionara ortodoxă care a străbătut lumea, din India până în Kenya, ajutându-i pe cei suferinzi, sfătuia: „În fiecare di­mi­neață, când o pagină nouă se deschide în fața noastră, să semnăm hârtia goală și să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie ce vrea El”.