Cum să ne trăim viața ca pe o poveste frumoasă

Orice carte bună, fiecare film care, odată vizionat, ne-a impresionat adânc spun o poveste coerentă de viață. Povestea clasică are o desfă­șurare limpede: un început, un cuprins și un sfârșit mai mult sau mai puțin fericit. Idealul clasic al unei vieți fericite presupunea aceeași coerență. Pe de o parte, în raport cu idealul pe care ființa umană și l-a fixat. Pe de alta, coerența omului cu sine concretizată ca efort permanent de a evita acele gânduri, sentimente, impulsuri, acte care i-ar putea zădărnici idealul de viață pe care și l-a ales. În domeniul spiritual (etic și religios), coerența este o valoare și o condiție absolut necesară. Filosoful Alasdair MacIntyre numește scenariul unei vieți morale „unitatea narativă a vieții”.

În realitatea de zi cu zi, întâlnim conflictul permanent dintre idealul nostru de viață și de personalitate și multitudinea situa­țiilor în care îl contrazicem flagrant. Ne place să credem despre noi înșine că acționăm drept, că rostim întotdeauna adevărul, că suntem empatici cu ceilalți și ne surprindem de prea multe ori comițând mici acte de nedreptate, rostind jumătăți de adevăr, fiind obtuzi la suferința și nevoile celui de lângă noi. Psihanaliștii freudieni și jungieni au căutat răspuns la întrebarea „de ce oamenii buni săvârșesc fapte rele?” De ce nu trăim continuu conform valorilor pe care le afișăm?

Specialistul în psihologie analitică James Hollis susține că „psihicul omenesc nu este un tot unitar sau unificat, așa cum îi place eului să creadă, ci este diversificat, complex și divizat... mereu divizat”. În opinia sa, putem vorbi de „euri fragmentare”, de „sisteme de energie fracționale, care au capacitatea de a acționa independent de intenția noastră conști­entă”. Ele sunt aspecte ale psihicului care „ne fac să nu ne simțim în largul nostru cu noi înșine”. Carl Gustav Jung le desemnează prin termenul de „umbră”. Domeniul de acțiune al „umbrei” este extrem de extins: ea poate afecta relațiile interpersonale, viața socială și chiar domeniul politicii. Aceste complexe sau euri întunecate vin din trecutul nostru, în mod ereditar. Psiha­naliștii vorbesc despre 4 caracteristici ale „umbrei”: se manifestă la nivelul inconștientului uman; o proiectăm asupra altora; umbra submină nivelul conștiinței, preluând uneori controlul asupra întregii perso­nalități umane; dacă o conștien­tizăm, nivelul conștiin­ței noastre se lărgește. Umbra contrazice activ eul ideal pe care ni l-am construit și despre care ne place să credem că ne reprezintă adevărata personalitate.

De regulă proiectăm propria umbră asupra oamenilor care trăiesc în proximitatea noastră sau chiar la nivelul societății, în ansamblul ei: ceilalți sunt vinovați pentru insatisfacțiile noastre, pentru eșecul nostru existențial. Sau preferăm să ignorăm partea întunecată din noi, pentru a ne proteja eul. Ambele soluții nu rezolvă însă problema, ci o agravează: ajungem să întreținem relații conflictuale atât cu semenii, cât și cu noi înșine. De aceea Jung remarca: „Umbra este o problemă morală care reprezintă o provocare la adresa întregii personalități a eului, căci nimeni nu poate să realizeze Umbra fără o risipă considerabilă de decizie morală, odată ce la această realizare este vorba de a recunoaște că aspectele sumbre ale personalității există cu adevărat”. A ne realiza „umbra” înseamnă să ne vindecăm de ea. Cum? Devenind conștienți de existența ei în noi. Conștienti­zarea negativității din noi presupune ca mai întâi să acceptăm că avem și o latură negativă a personalității. Acceptarea „umbrei” devine o problemă morală în sensul că ne modifică imaginea de sine, arătându-ne că în realitate suntem mai puțin buni și virtuoși decât ne place să credem. Acceptare înseamnă și să ne iertăm pe noi înșine pentru acele defecte de personalitate care ne contrazic idealul și valorile pe care am ales să le urmăm. A nu ne ierta - scrie Hoolis -, a fi copleșiți de vinovăție „este o formă de trufie, de inflație morală”.

Noi, creștinii, trăim zi de zi această sfâșiere între idealul nostru de viață și impulsurile contrare care amenință să ne înstrăineze de la țintă. Domnul nostru Iisus Hristos a descris memorabil această stare de scindare lăuntrică: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei, 26, 41). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci știm că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (Rom. 14-15). Spre deosebire de psihanaliză (tributară unei viziuni strict antropologiste), Biserica, prin Taina Sfintei Spovedanii și a Sfintei Euharistii, îl ajută pe credincios să conștientizeze partea negativă a propriei personalități, dar îl și tămăduiește, punându-l în legătură cu energiile dumne­zeiești, necreate.