Curajul de zi cu zi

    În viața noastră publică nu se prea discută despre virtutea curajului. Așa cum, în discursul public actual, nu fac obiect de interes virtuți definitorii pentru condiția umană: politețea, cumpătarea, prudența, generozitatea, dragostea, compasiunea, blândețea, prietenia sau fidelitatea.

    La prima vedere, această stare de fapt nu ar trebui să ne îngrijoreze. Dacă însă vom acorda mai multă atenție acestei evidente carențe, vom ajunge la concluzia că ea pune sub semnul întrebării nu doar ființa noastră morală, individuală, ci și existența noastră comunitară - de la familie la societate sau chiar neam.

Cum poți cultiva binele în tine sau în ceilalți - în sufletele copiilor tăi, spre e­xemplu - dacă nu te întrebi ce este binele, în ce scop săvârșesc oamenii fapte bune, care sunt cele mai eficiente mijloace de a înfăptui binele? Fără să te întrebi dacă nu există vreo legătură între a fi moral și a fi fericit?

Prin urmare, orice discuție despre valorile morale este bine-venită fiindcă finalitatea unei asemenea îndeletniciri intelectuale este una practică, morală, cu efecte benefice vizibile pentru noi, dar mai ales pentru ceilalți. De pe urma ei, întreaga comunitate umană, ai cărei exponenți suntem, are de câștigat, iar câștigul este unul de durată.

Trăsătură de caracter, dar și virtute

La nivelul simțului comun, curajul este capacitatea de a‑ți controla și depăși frica, de a‑ți învinge lașitatea, într‑un anumit context în care îți este primejduită integritatea ființei sub aspect fizic sau moral.

În domeniul eticii se face o distincție esențială între curaj ca trăsătură de personalitate, de caracter și curajul înțeles ca virtute. Cu înțelesul de calitate definitorie pentru o anumită persoană, curajul ca trăsătură psihologică se poate manifesta în contexte existențiale profund i­morale. Un hoț, de pildă, poate înfrunta cu mult curaj primejdiile care îi zădărnicesc scopul imoral de a‑i prădui pe ceilalți. De aceea, afirmația lui Voltaire, sub aspect strict psihologic, este adevărată: „Curajul nu este o virtute, ci o calitate, întâlnită și la scelerați, și la marii oameni”.

Pentru a deveni virtute, această trăsătură de personalitate trebuie să servească interesul semenului, al celuilalt. Omul curajos își depășește limitele strâmte ale ființei proprii, iese din sufocanta iubire de sine, uneori își ignoră instinctul de conservare în favoarea aproapelui său.

Virtutea curajului în societățile eroice

În societățile arhaice, cu precădere în Grecia și Roma antică, exista o legătură originară semantică între virtute și bărbăție sau putere. În limba latină, virtus provine din rădăcina vir, care însemna om sau bărbat. Curajul este virtutea definitorie a eroului, a cărei ființă se confundă fără rest cu fapta de vitejie.

În societățile eroice, curajul constituia o virtute centrală, care de multe ori se dovedea a fi vitală atât pentru persoana respectivă, cât și pentru comunitatea al cărei reprezentant era. O virtute care intra în relație activă cu alte virtuți. Virtutea curajului nu era doar o determinație individuală. Într‑o anumită situație critică, de cât curaj putea să dea dovadă un membru al comunității depindea însăși existența și continuitatea acelei comunități, indiferent dacă acea comunitate era, din punct de vedere cantitativ, una mai mică - de tipul familiei - sau mai extinsă - polis‑ul, cetatea.

Virtutea curajului, odată actualizată în ființa celui care o încarna, punea în lucrare alte virtuți, cum ar fi, de exemplu, încrederea. Omul curajos este o ființă în care se poate avea încredere. Într‑o prietenie, de pildă, este nevoie de încredere, dar și de fidelitate. Prietenul curajos este o garanție pentru securitatea mea, dar și a familiei mele. Iată cum de la virtutea curajului am ajuns la prietenie și la virtutea încrederii și a fidelității.

Este bravada curaj?

Pentru Aristotel, așa cum reiese din tratatul de etică dedicat fiului său, Nicomah, virtutea este situată întotdeauna între o lipsă și o exagerare. În acest cadru ideatic, atunci când curajul este o virtute, nu doar o trăsătură a caracterului unui individ, ea se poziționează la mijloc între lașitate și bravadă.

Acest amănunt este important și astăzi, la începutul secolului XXI, pentru viața noastră morală, întrucât noi tindem să confundăm spontan și necritic curajul cu îndrăzneala sau bravada.

Aristotel exprima în domeniul etic o venerabilă tradiție în interiorul căreia acțiunea morală, virtuoasă nu era un reflex impulsiv, accidental, dar nu era nici efectul conformării automate la o anumi­tă regulă. Omul devenea moral prin exercițiu și acționa dintr‑o dispoziție lăuntrică, cristalizată prin îndelunga cultivare a virtu­ților. A fi moral însemna să deliberezi în prealabil și să acționezi cum se cuvine la momentul oportun, în locul prielnic și alegând mijlocul cel mai potrivit.

O virtute fundamentală a sufletului creștin

Părintele Nicolae Steinhardt, într‑o predică ținută la Mănăstirea Rohia, le amintea credin­cioșilor veniți să îl asculte - și a­ceasta se petrecea în plină dicta­tură comunistă - că virtutea curajului este o însușire creștină esențială. „Fără de curaj - le spunea el -, existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Înteme­ietorului ei; ca să dureze, de acela al discipolilor Săi.”

În sprijinul acestor idei, monahul Nicolae Delarohia evoca marile figuri ale istoriei Bisericii. În primul rând pe Mântuitorul Însuși Care, spune el, asemenea unui leu viteaz a urcat pe Cruce, asumându‑Și sacrificiul pentru întregul neam omenesc. Urmând exemplul Domnului, Apostolii au propovăduit în lumea toată Evanghelia, Vestea cea Bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, înfruntând curajos ostilitatea lumii. În vremea prigoanelor dez­lănțuite de mai‑marii lumii, martirii din primele secole - dar și cei din secolul XX, am putea adă­uga noi - au ieșit cu îndrăzneală împotriva propriei morți, dovedind tuturor că, pentru creștini, moartea nu există. Au demonstrat, în același timp, libertatea absolută pe care o trăiesc creș­tinii. Într‑un alt loc, urmându‑l pe Brice Parain, Nicolae Steinhardt ne oferă una dintre cele mai frumoase definiții ale liber­tății: libertatea este curajul fizic în fața morții.

Jertfa martirilor stă la temelia Bisericii. Tertulian le scrie prigo­nitorilor din vremea sa: „Ori de câte ori suntem secerați de voi, ne facem și mai numeroși: să­mânța e chiar sângele crești­nilor! (semen est sanguis christianorum).

Sfânta Scriptură abundă în varietatea formelor sub care suntem îndemnați să îndrăznim, să nu ne lăsăm sufletele acaparate de frică, de lașitate, de tentația de a dezerta din lupta pe care - așa cum ne relevă Sfinții Părinți - fiecare creștin o dă și trebuie să o dea cu diavolul, cu lumea (ca sursă a păcatelor și a patimilor) și cu patimile care și‑au făcut sălaș în propriul nostru trup: „În lume, necazuri veți avea; dar îndrăz­niți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33); „Luptă‑te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică…” (1 Tim. 6, 12); Luptă îca un bun ostaș al lui Hristos Iisus” (2 Tim. 2, 3).

Curajul în cotidian

În dezbaterile etice din Antichitate și din Evul Mediu, curajul a fost definit ca acea trăsătură sufletească și morală care face posibile celelalte virtuți și le susține cumva din interior. Cultivarea oricărei virtuți presupune o atitudine de fermitate și statornicie.

În acest nou înțeles, de putere lăuntrică, virtutea curajului este conținută în celelalte virtuți, ea putând fi socotită și ca o condiție necesară pentru înfăptuirea lor. Într‑adevăr, în absența curajului, lașitatea nu poate hrăni lăuntric nici o altă virtute, ba dimpotrivă: lașul nu poate iubi, nici nu poate cultiva cumpătarea, nu poate fi generos, nici nu se poate dovedi întotdeauna fidel.

Curajul înțeles, sub aspect psihologic și etic, ca putere interioară orientată permanent spre bine luminează aspecte nebănuite din viața morală cotidiană a creștinilor din zilele noastre. Pentru un creștin, esențiale sunt acele acte care îl apropie de Dumnezeu, prin care intră în comuniune cu El.

Într‑o societate supusă, în ritm alert, secularizării, fiecare creștin se confruntă în viața sa de zi cu zi cu numeroase situații în care este nevoit să apeleze la acea putere lăuntrică, la acel curaj care îl ajută să își păstreze nealterată identitatea. Societatea secularizată le creează creș­tinilor un complex de inferioritate: sentimentul că ei sunt diferiți de majoritate și că această diferență ar trebui să îi facă să se rușineze pentru ceea ce fac și ceea ce sunt.

Există curajul eroic, dar mai există și acest curaj cotidian prin care îți înfrângi momentele de lașitate sau de inerție interioară. Să te închini atunci când treci pe lângă un sfânt locaș, să îți mărturisești public credința în Dumnezeu, atunci când este cazul, să îți faci semnul Sfintei Cruci înainte de masă, atunci când te afli într‑un local public, să mărturisești în fața colegilor „de la job” că tu frecventezi Biserica au devenit, astăzi, din nefericire, mici acte de curaj.