De la depresie la întristare și trândăvie

Cuvântul „depresie” vine din latinescul „depressio” care înseamnă apăsare. Așadar, depresia este o stare sufletească pe care o resimțim ca o apăsătoare. Omul deprimat se simte obosit, are o imagine de sine scăzută și tendința să vadă evenimentele vieții în culori întunecate. În formele acute ale depresiei, omul nu mai reacționează emoțional și manifestă dezinteres pentru tot ce i se întîmplă.

În ultimii zeci de ani, sindromul depresiv s-a generalizat. Nu doar maturii și bătrânii îi cad victimă, ci, mai nou, copiii și adoles­cenții. Unii specialiști consideră depresia ca „boală a civilizației”, întrucât societatea actuală încurajează surmenajul psihoemo­țional și munca excesivă, ceea ce determină apariția depresiei de epuizare.

Depresia este de mai multe tipuri: depresie nevrotică (conse­cință a unor șocuri emoționale în urma unui eveniment extern sau intern), depresie somatogenă (efect al unor boli de origine somatică), depresie endogenă (formă severă pe care o întâlnim în psihoza maniaco-depresivă și în schizofrenie, întreaga structură a personalității umane este dezorganizată); depresie mascată (su­ferință de ordin somatic - dureri de stomac, de cap etc, iar bolnavul nu este conștient de existența ei).

O formă de depresie des întâlnită în zilele noastre este depresia existențială sau noogenă. Omul trăiește senzația de vid existențial, lipsa sensului vieții. Ea a fost îndelung studiată de Viktor Frankl, întemeietorul logoterapiei, o formă de psihoterapie centrată pe sens, în cadrul căreia pacientul este încurajat să își dea un sens vieții și să urmărească atingerea lui. „Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieții”, scria Frankl. Experiența terifiantă a celor trei ani de prizonierat la Auschwitz și Dachau i-a întărit convingerea că în situații critice (ca și în cazul depresiilor noogene) au supraviețuit doar cei care au știut să își dea un sens vieții. Frankl a supra­viețuit rescriindu-și în minte cărțile pe care avea să le publice după eliberare și imaginându-și cum va decurge întâlnirea sa cu ființa iubită. Omul, ne învață el, își dă un sens iubind, realizând o acțiune prin care se simte împlinit lăuntric sau dând sens unei experiențe dureroase prin care este nevoit să treacă. De pildă, când moartea i se înfățișează cui­va ca iminentă, persoana respectivă poate da un sens experienței absurde a morții alegând să moară eroic, demn.

Depresia poate avea și cauze duhovnicești, nu doar de ordin somatic sau psihic. În opinia doctorului psihiatru Dmitri Avdeev, depresia nevrotică „este la baza sa duhovnicească o stare psihopatologică dezvoltată în urma patimilor trândăviei și întristării care l-au înrobit pe om”. În simptomatologia întristării - așa cum reiese din scrierile Sfinților Părinți - intră o serie de manifestări specifice: starea de amărăciune, de pierdere a nădejdii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, puțină­tatea de suflet, nerăbdarea, cârtirea, refuzul de a îndura încercările vieții, pizma și supărarea îndreptată împotriva aproapelui. Trândăvia (sau akedia) se exprimă ca „lenevie la toată fapta bună, mai ales la rugăciune”, însoțită de nepăsare, absența evlaviei, deznădăjduire și lăsare a minții în voia gândurilor negative. Omul se vindecă de trândăvie și întristare doar participând activ la viața liturgică: spovedindu-se, împărtă­șindu-se, luând parte la slujbele Bisericii, cultivând o stare de po­că­ință. De asemenea, dacă ne sim­țim covârșiți de aceste două patimi, trebuie să luptăm împotriva trufiei și a slavei deșarte și să redobândim starea de smerenie.