Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Psihologie Despre apatie și lehamite când societatea pare tot mai nedreaptă

Despre apatie și lehamite când societatea pare tot mai nedreaptă

Un articol de: Ciprian Voicilă - 07 Iul, 2017

Apatia este o stare sufletească ce poate fi privită din perspectivă psihologică, dar și duhovnicească. Omul apatic este dezinteresat de tot ce se întâmplă în jurul său, dar și de sine însuși. Apatia poate avea ca sursă sentimentul zădărniciei, al neputinței de a lupta cu nedreptățile lumii.

Această stare sufletească este amplificată de mass-media care, în goana după senzațional, transmite știri despre calamități naturale, crime, atrocități, lezări ale drepturilor individuale. În fața unui val continuu de informații negative, toxice, nu e de mirare că în sufletul nostru se poate instala indiferența. Participăm afectiv la întreaga suferință a lumii, însă fără putința de a ajuta victimele inocente. Atunci, soluția indiferenței pare că se impune de la sine. Dar indiferența emoțională poate atinge forme de tulburare psihică gravă, ceea ce psihologii numesc „tocire afectivă”.

Sfântul Ioan Scărarul descrie modul în care indiferența ne primejduiește viața duhovnicească: „Împietrirea este nepăsare care cu vremea a devenit ca și naturală, amorțire (adormire) a minții, odraslă a obișnuinței care o ia înaintea voii și a conștiinței, împiedicătoare a râvnei, spânzurătoare a bărbăției, necunoaștere a umilinței, poartă a deznădejdii, mamă a uitării și... alungare a fricii de Dumnezeu”.

Apatia poate fi un simptom al neurasteniei sau al întristării. Prima este o afecțiune preponderent psihică, în timp ce a doua o boală, o patimă de natură duhovnicească. Unii psihologi susțin că, în prezent, neurastenia este cea mai întâlnită formă de nevroză. Aceasta se manifestă în exterior ca irascibilitate, slăbiciune nervoasă, dar și ca „epuizare a forțelor vitale ale omului”, cum o descrie psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev. Acestor simptome li se adaugă stări de tristețe sau dezamăgire. Întrucât orice afecțiune psihică are cel puțin o cauză duhovnicească, Avdeev scrie că neurastenia poate fi considerată opusul „blândeții, smereniei, răbdării și așezării pașnice a duhului”. Remediile pe care ni le recomandă sunt: păstrarea păcii sufletești, răbdarea necazurilor și a încercărilor, cultivarea unei atitudini de smerenie și de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, bun sau rău.

Apatia poate fi și expresia sindromului de „oboseală cronică”, când cel suferind are o senzație de oboseală severă. Este apatic și are o capacitate redusă de muncă. În exterior, lasă impresia că „se târăște prin viață”. Leacul împotriva acestei „pustietăți sufletești” este unul duhovnicesc: reluarea legăturii cu Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, cu energiile Duhului Sfânt și cu Biserica Sa. Iar luptând cu noi înșine, trebuie să dobândim virtuțile blândeții, smereniei, răbdării, dragostei.

Starea de apatie este și o expresie a întristării. Sfântul Ignatie Briancianinov o descrie ca absență a nădejdii în Dumnezeu, îndoire de cele pe care ni le-a făgăduit nouă, puținătate de suflet sau chiar cârtire. Cel care cârtește și nu acceptă ce i se întâmplă poate ajunge la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel vorbește de două tipuri de întristare, și doar una este îndreptățită și mântuitoare: „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (2 Cor. 7, 10). De aceea, trebuie să transformăm apatia în ceea ce Sfinții Părinți au numit apatheia, adică luptă cu propriile patimi și înfrângerea lor.