Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Psihologie Era productivității și costurile ei

Era productivității și costurile ei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Psihologie
Un articol de: Alina A. Rotaru - 12 Mai, 2022

Urăsc să mă plâng, mai tare urăsc să recunosc că îmi e greu și mai tare urăsc să recunosc că nu mai pot. Îmi place ce studiez, îmi place ce lucrez, ador să fiu independentă, îmi place în linii mari de mine, îmi place în linii mici viața mea, dar îmi tot spun de o bucată bună de vreme că eu, cu forța și greul, nu mai vreau. Nu mai vreau să trag de mine, să-mi testez mereu limitele, să-mi arăt că pot. Uite, pot!

Încă o picătură de dopamină când bifez o sarcină, când jonglez din mers cu ceva neprevăzut, apărut în agenda mea în ultimul moment, însă mă gândesc la locul ultim, cimitirul, unde se găsesc mulţi dintre cei care s-au crezut indispensabili, că fără ei pământul și-ar fi încetat mișcarea de rotație și revoluție. Ne hrănim și ne amăgim cu iluzia autoutilității și autoim­portanței, dar ar fi bine să nu uităm că un câine viu e mai de preț decât un leu mort.

Un mod de a gândi care ne subminează este acela că mai multă muncă este egal cu mai multă valoare personală; mai productiv, ca să merit serile în care tot ce vreau e să stau în pat, pe rețelele de socializare sau visând la o casă cu o terasă din lemn de stejar în care stau cu prietenii și ascult greierii în noapte, cuibărită eventual între două brațe calde. Mai mult, mai mult, mai mult… pentru că dorin­țele nu se opresc niciodată. „Nu am timp”, „sunt ocupat”, iată mantrele moderne, care ne-au aruncat într-o deconectare serioasă de noi înșine, de natură, de sufletul nostru. „Fă-ți curaj să spui da la odihnă și joacă, într-o cultură în care epuizarea este văzută ca un status-simbol”, îndeamnă Brené Brown, cercetătoare în domeniul științelor socio-umane.

Valoarea personală

M-am luptat mult timp cu gândul valorii intrinseci. Mi-a fost dificil să asimilez faptul că eu sunt valoroasă intrinsec, fără să mă uit la calitățile mele, fără să țin cont de performanță sau productivitate. Ești valoros/oasă - lasă conștienti­zarea aceasta să te pătrundă și observă ce simți. Împotrivire, poate? Stânjeneală? E prea mult, poate. Convingeri moderne, îți spui. Ui­tă-te, apoi, la copilul tău sau la un om pe care-l iubești mult și imaginează-ți că ți-ai condiționa iubirea, aprecierea sau respectul față de el, în funcție de lucruri exterioare: aspectul fizic, coeficientul de inteli­gență, agreabilitate, locul de muncă, influență sau prieteni. Devii revoltat - iubirea nu are legătură cu aspectele exterioare, iubirea vede lumina dintr-un om și acest fapt surclasează celelalte aspecte la care noi ne raportăm prin prisma valorii, în funcție de performanțele exterioare.

Creștem impregnați de ideea că e nevoie să facem lucruri pentru a fi valoroși, iar faptul că trăim deconectați de noi, într-o societate de consum care ne transmite subtil ideea că între noi și fericire stă următoarea achiziție, nu ne ajută la asimilarea unor convingeri sănătoase despre noi și viață.

Fugim în muncă pentru a evita să ne coborâm în noi înșine? Eu o fac, recunosc, o zi ocupată e o zi în care am satisfacția adrenalinei, că am bifat obiective, că am îndeplinit sarcini, am fost eficientă. O zi în care nu sunt ocupată până la refuz îmi aruncă în inimă un sentiment straniu de neliniște. Matt Haig scrie în volumul său, intitulat „Cartea alinării”: „Așa cum e nevoie de pauze între notele muzicale ca să sune bine, așa cum e nevoie de punc­tuație într-o propoziție ca să fie coerentă, la fel ar trebui să vedem odihna, reflecția și pasivitatea, necesare pentru ca totul să aibă sens”.

Nu doresc să fiu înțeleasă greșit, nu e nimic rău în a fi ocupat, în a avea obiective, în a lupta pentru o carieră sau ceea ce-ți dorești, esențial este ca acțiunile tale să vină dintr-o sănătate emoțională și valorizare, nu să lupți pentru ele prin workaholism. Cea mai importantă recomandare pentru grija față de sine este să înveți să spui „nu”.

Efemeritatea vieții

„Prima facultate și prima căsătorie le facem pentru a îndeplini așteptările părinților, pentru a-i face pe ei fericiţi. După 40 de ani, ne întoarcem cu fața spre noi, începem să facem ce ne dictează inima”, mi-a spus cândva o colegă de facultate şi nu am putut să nu observ tris­tețea din ochii ei și din atâția alți ochi observați de-a lungul timpului. Suntem un abur care se arată puțin, apoi piere. În scurta noastră viață ne preocupăm să-i mulțumim pe cât mai mulți. Trăim în umbra a ceea ce ne-au spus părinții despre viață, relații, divinitate, nu uităm nici opiniile bunicilor, vrem să fim politicoși, să respectăm termenele- limită și cuvântul dat, să facem bine, să încurajăm, uitând că suntem primii responsabili de noi înșine. Dar ce putem face pentru noi?! Am identificat două soluții la această problemă întâmpinată de tot mai mulți oameni.

Prima: construiește-ți o insulă! Uneori viața e dificilă pe plan personal, financiar, profesional, uneori e grea pe toate planurile, uneori nu te poți eschiva de la nimic din ce ai de făcut, toate sunt responsabilități pe care trebuie să le duci până la capăt, câteodată sunt necesare sacrificii, trebuie să neglijezi plăcerea de acum pentru obiectivul pe termen lung sau viața te-a prins la înghesuială și porți după tine boală, tristețe, nefericire și dezamăgire. A-ți crea o insulă înseamnă că viața ta e un haos în celelalte domenii, dar ai tu un timp al tău pe care ești stăpân/ă. Timpul acela e sacru, e doar al tău și faci ce-ți place, mergi la sală, la teatru, te joci cu pisica, citești, faci lego… e timpul tău, doar al tău. E ca o supapă, ca un debușeu, indiferent ce se întâmplă, tu ai timpul tău de care nu se atinge nimeni. Treptat, chiar dacă nu poți controla alte aspecte ale vieții, te simți stăpână pe o parte din viața ta, iar sentimentul de valoare subiectivă a vieții crește.

A doua soluție e cât se poate de pragmatică: dormi. Nu există management al stresului fără o igienă a somnului, există inclusiv studii care arată că așa-numitul power- nap (somn de revenire) din timpul zilei, care poate însemna o repriză de 25 de minute, ajută la resetarea organismului și îți oferă un boost de energie pentru celelalte sarcini ale zilei. Bineînțeles că asta nu exclude un somn odihnitor și îndestulător noaptea. Somnul e viață pentru organism, iar privarea de somn are consecințe devastatoare asupra corpului pe termen lung și scurt.

Ar mai fi de amintit ordinea în program și decizia de a stabili la ce vrei să renunți, pentru că, așa cum spunea un psihoterapeut, cea mai bună recomandare pentru grija față de tine este să începi să spui „nu”. Boala, oboseala cronică, burnoutul sunt indicii că modul în care ne tratăm viața nu este potrivit pentru noi, suntem tirani cu noi, iar corpul e mult, mult mai inteligent decât credem - ne oprește din calea autodistrugerii lente și sigure. Atât cât poate și el, firește.

Prin urmare, te îndemn cu blân­dețe să te oprești, măcar 15 minute, la finalul unei zile, să-ți ajungi sufletul din urmă, să te gândești la tine, la ce poți schimba în viața ta să-ți fie mai bine și să te accepți cu drag, conștient fiind în fiecare moment că ai făcut tot ce ai știut mai bine pentru tine și cei din jur.