Hrana iubirii este fericirea celuilalt și starea lui de bine

Să mă smeresc și să-mi recunosc falimentul total, nedisimulat, necosmetizat, în câteva domenii deosebit de importante pentru mine, a fost una dintre lecțiile atât de necesare și importante ale vieții. Am considerat că sunt expertă în comunicare, în relații, în abordarea mea asertivă, empatică, complexă, contextuală (cel puțin așa o vedeam), doar ca să-mi dau seama cât de limitată sunt, cât de grea e schimbarea, ce sacrificii și renunțare la ego presupune.

Paradoxal, fiecare treaptă de schimbare înseamnă renunțarea la tot ce credeai că știi pentru ca ceva nou, infinit mai bun, să se nască. E așa de multă greutate și frumusețe în acest proces. E așa de mult nisip amestecat cu firicele de aur în această cernere fină. Şi necesară!

Când văd doi oameni care sunt într-o relație de cuplu, singura întrebare pe care mi-o pun în legătură cu ei e următoarea: văd lumina unul din altul? Pentru că iubirea înseamnă, în esență, să vezi lumina din celălalt și să pui o picătură de cer și veșnicie în inima lui. A vedea lumina într-un om înseamnă să vezi frumu­sețea, scânteia de divinitate, pe care ceilalți poate că nu o văd. Iubirea îți arată drumul spre lumina din suflet: resursele, capacitățile, libertatea, potențialul, sensibilitatea și valoarea lui.

Să vezi lumina înseamnă că sufletul tău l-a ales pe omul acela, nu perspectivele pe care le ai lângă el, nu cum arată, banii sau statutul social. E ceva ce nu poate fi prefabricat sau educat, există sau nu. E simplu să observ dacă cei doi văd lumina unul din altul, pentru că există o privire aparte, o grijă subtilă și prezentă pentru confortul celuilalt, un drag inconfundabil, armonie și echilibru.

Cred că poți sta lângă un om în boală, moarte, sărăcie, durere, pierdere, cu seninătate și chiar bucurie, doar dacă ai văzut lumina din el. Ne uităm la unele cupluri și vedem un om absolut banal, dar care este iubit frenetic de celălalt și ne întrebăm nedumeriţi: oare ce a văzut la ea sau la el? A văzut lumina și asta schimbă totul.

„Când iubești, descoperi în tine o nebănuită bogăție de tandrețe și duioșie și nici nu-ți vine să crezi că ești în stare de o astfel de dragoste”, scria Anton Cehov.

Iubirea este înțelegerea interioară că ființa celui de lângă tine te împlinește și completează în cel mai profund mod, prin simplul fapt că există, fără să-ți ofere ceva. Iubirea nu este o emoție trecătoare sau perfecțiune în relație, ci conștiență, prezență, trăire, emoție, simțire, inspiraţie, joacă, creativitate, dor.

Iubirea e sentimentul care te face să te duci să locuiești, dacă e nevoie, la capătul pământului, într-un cort, pe vârful muntelui, doar pentru a fi lângă omul în care ai văzut lumina. Când ai întâlnit lumina, ești acasă, chiar și la capătul pământului.

Iubirea te face să vezi că Dumnezeu a așezat tot Universul într-un om, iar el e complet, nu mai e nimic de adăugat sau scăzut. Iubirea ne îndumnezeiește, pentru că atunci când vezi lumina, începi să-L înțelegi pe Dumnezeu, tot ce e bun și vrednic în această lume. Când vezi lumina și o trăiești, guști fericirea și ai certitudinea că singurul motiv pentru care merită să trăiești este din și pentru iubire. Iubirea (și durerea, deopotrivă) naște viața la propriu și la figurat. Viața în ochi, în zâmbet, în trăire.

Toate durerile provin din rana neiubirii

Ne veștejim și îmbolnăvim în fiecare secundă în care nu trăim iubirea și nu suntem o cale pentru ca aceasta să meargă mai departe în altul, în alții, în lume.

Toate rănile și durerile din lume provin din rana cumplită a neiubirii, rana de a nu vedea cineva lumina din tine, rana de a nu vedea cineva că ești suficient, complet, vrednic de iubire, fericire și bine, ai și tu un rost în lumea aceasta.

Iubirea îți oferă libertatea și curajul de a fi tu însuți, de a te exprima și manifesta, de a fi aşa cum eşti, emoțional și psihologic, învăluit de acceptarea și certitudinea faptului că ești suficient.

Iubirea exclude posesivitatea și garantează relaxarea mentală în prezența persoanei iubite. Ileana Vulpescu scria că „e atât de rar să găsești în ochii cuiva ce căutai, să găsești un ecou al minții tale în mintea altcuiva”. Aceasta e iubirea, sentimentul că ți-ai găsit limanul. Măsura luminii din tine este bucuria radiantă cu care-ți trăiești zilele. Lumina e încrederea într-un om, când rațional și logic nu există nici un motiv pentru a avea încredere.

Un om poate să-ți dea un palat, dacă nu este cu sufletul lângă tine, dacă nu vede lumina din tine, tu nu trăiești plenitudinea existenței. Iubirea e un dar, nu ai făcut ceva ca să o primești, în schimb, de tine depinde să o păstrezi, deoarece e cea mai fragilă floare, care trebuie udată, îngrijită și respectată, cu conștiență.

Iubirea nu are graniţe

Nu există granițe sociale, culturale atunci când vorbim despre iubire, pentru că ea se naște și crește unde vrea, când vrea, în cine vrea. Din această cauză iubirea nu se caută, ea te găsește, pur și simplu dă peste tine în timp ce-ți trăiești viața în cadență proprie. În iubire nu există frica de a fi părăsit, înșelat, abandonat, frica de a te angaja în relație sau de a greși. Frica vine din nesiguranţă, ori omul care iubește sfidează teama. „În dragoste nu este frică”, scrie și în Scripturi. Iubirea înseamnă bucurie și recunoștință pentru că cealaltă ființă umană există. Iubirea înseamnă respect complet pentru alegerile celuilalt și fericirea lui.

Mult timp am crezut că iubirea înseamnă să vezi lumina din celălalt și să fi sedus iremediabil de ea, să îl cauți pe celălalt așa cum albina caută floarea pentru a-i lua nectarul și a-l transforma în ceva mai bun, polen terapeutic. Doar ca să-mi dau seama că iubirea matură înseamnă să vezi și întunericul din celălalt și să rămâi lângă el, să te cobori în groapă cu el și să-i fi prieten, confident, umăr pe care să plângă, sprijin în toate modurile posibile, să rămâi necon­diționat lângă el.

Hrana iubirii este fericirea celuilalt și starea lui de bine, iubirea nu poate să facă rău. Puterea iubirii constă în transformarea pe care o produce în noi: cum ne vede celălalt, așa devenim. Aceasta este forța iubirii, magnitudinea ei.

După ce ai experimentat iubirea, viața ta nu va mai arăta niciodată la fel, urmele în suflet și șanțurile din cortext sunt adânci și vii în memoria celulelor tale. Eu cred că există două forțe care pot schimba un om fundamental: Dumnezeu și, implicit, iubirea, pentru că Dumnezeu este iubire.

Când un om se întâlnește cu Dumnezeu, oricât de lipsit de caracter ar fi, se produce o transformare ireversibilă, pentru că, așa cum spunea un teolog, nu se poate să te întâlnești cu Dumnezeu și să rămâi neschimbat. Când un om întâlnește iubirea, aceasta atinge în el cele mai profunde resorturi, aspirații și sentimente nobile, tot ce e mai bun din el se trezește la viață ca dintr-un somn lung, ca dintr-un dor pe care l-a simțit întreaga viață și acum l-a aflat. În fața iubirii te smerești profund, nu ceri nimic, doar mulțumești din inimă că tu eşti vasul purtător al ei.