Înfruntând moartea

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, gândul finitudinii ființei noastre devine din ce în ce mai concret. Și mai neliniștitor. În copilărie, moartea pare un eveniment accidental, care nu ne va atinge vreodată: vedem cum mor plantele, păsările, persoanele în vârstă. Între vârsta de 6 ani și pubertate - afirmă psihologii - frica de moarte este reprimată. Adolescentul va redescoperi cu interes tema morții, iar atitudinea în fața ei va oscila între fascinație și groază, de la înfruntarea plină de bravadă până la refuzul de a gândi pe marginea ei. Anii în care ne concentrăm întreaga energie psihică spre alegerea și definirea unei profesii și pentru întemeierea unei familii sunt ani de grație în care gândul morții proprii este, de obicei, absent din orizontul conștiinței. El reapare angoasant, cu precădere, în perioada crizei vârstei de mijloc și mai ales la vârsta pensionării, când persoana în cauză simte că viața sa - cel puțin sub aspect social - s-a încheiat.

De-a lungul zecilor de ani de practică psihoterapeutică, psihiatrul Irvin Yalom a ajuns la câteva concluzii privind situarea psihologică a omului în fața perspectivei propriei morți. Angoasa în fața morții se poate manifesta direct sau indirect. Fricile generate de gândul morții variază în funcție de structura personalității și de biografia fiecăruia: unii nu își pot reprezenta ideea de viață eternă, alții nu se pot împăca cu gândul că vor dispărea pentru totdeauna, unii nu pot concepe cum va continua lumea să existe după încheierea exis­tenței lor pământești, alții refuză gândul că odată cu ei va dispărea lumea lor ambientală, amintirile care i-au hrănit de-a lungul vieții. Efemeritatea întregii vieți pământești devine greu de acceptat. La rândul ei, efemeritatea vieții - pe care Heraclit din Efes a exprimat-o prin memorabilele cuvinte „Panta rhei” poate naște sentimentul că finalmente viața este absurdă. Când este ascunsă, angoasa de moarte capătă chipul altor tulburări de natură psihică: fobii, insomnie uneori provocată de coșmaruri, teama exagerată și irațională a părintelui pentru viitorul copilului său. Anumite evenimente biografice generează de multe ori anxietatea morții: o boală gravă, moartea unei ființe dragi, divorțul, concedierea. Omul se baricadează adesea împotriva morții căutând să dobândească onoruri și prestigiu social, preocupându-se excesiv de look-ul său, acumulând cât mai multe avuții. Ca eroul din nuvela lui Tolstoi, „Moartea lui Ivan Ilici”.

În ședințele terapeutice cu oameni covârșiți de anxietatea morții, Yalom s-a folosit de multe ori de exercițiile mentale pe care le-a descoperit în scrierile filosofilor antici și moderni. Credința lui intimă este că „reflecțiile multor gânditori și scriitori (...) ne ajută să înăbușim gânduri tulburătoare despre moarte și să descoperim căi pline de semnificație de urmat în viață”. Pentru Socrate, filosofia însăși îl pregătea pe cel care se îndeletnicea cu ea pentru moarte. Epicur își învăța discipolii că frica de moarte este neîntemeiată, fiindcă atâta vreme cât ei trăiesc, moartea este absentă, iar când moartea se ivește, ei nu vor mai fi. Deși acesta este un sofism evident, unii dintre pacienții lui Yalom au ajuns să creadă în ideea lui Epicur și să-și diminueze teama de moarte. Pe alții îi consola ceea ce Yalom numește „transmiterea prin reverberație”, adică „a lăsa în urmă ceva din experiența ta de viață; o urmă, o mostră de înțelepciune, îndrumare, virtute, consolare care să fie transmise celorlalți, cu­noscuți sau necunoscuți”. Din această perspectivă psihologică, persoana angoasată de propria moarte ajunge să își reprime temerile generate de ea, repetând și crezând cu tărie într-o formulă filosofică în care se regăsește, cum ar fi „Tot ceea ce nu mă învinge mă face mai puternic”. În ultimă instanță, omul aflat pe moarte trebuie să se resemneze, să își accepte moartea. Acceptarea morții poate să elibereze în sufletul nostru rezerve nebănuite de viață netrăită și de sentimente până mai ieri reprimate. Putem să ne îndeplinim visele pe care o viață întreagă le-am ignorat. Putem redescoperi miracolul și bucuria de a fi. Și mai ales, putem redescoperi cât de im­portanți sunt ceilalți pentru noi - soția, copilul, prietenii - și câtă satisfacție lăuntrică ne inundă inima când ne manifestăm dragostea și grija pentru ei.

Din perspectiva confruntării cu moartea, noi, creștinii, suntem privilegiați. Înțelepții lumii au descoperit diverse tehnici spirituale prin care au reușit să anihileze frica de moarte, dar nici unul dintre ei nu a învins moartea. Domnul nostru Iisus Hristos „a călcat moartea” și ne-a promis viața veșnică: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6, 51). Întreaga viață a creștinului este un efort continuu de a intra și de a rămâne în comuniune cu El. O comuniune care neutralizează nu doar teama psihică de moarte, ci care anulează însăși moartea.