Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Psihologie Reziliența și stima de sine la copii

Reziliența și stima de sine la copii

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Psihologie
Un articol de: Alina A. Rotaru - 04 Noi, 2021

Copilul este ca o oglindă pentru emoțiile și aspectele cele mai profunde din noi, părinţii, pe care le negăm sau reprimăm, cu care nu vrem să ne întâlnim nici în ruptul capului. De aceea, în loc să „ștergem” oglinda pentru a ne privi cu claritate în ea și a vedea ce avem de schimbat sau exprimat, alegem adesea să „spargem” oglinda.

Ca părinte, este foarte greu să gestionezi situaţii în care copilul exprimă, manifestă emoţii negative: teamă, durere, mânie, furie, supărare, indispoziție, plictiseală. Este complicat să vezi cum propriul copil trece printr-o situație dificilă, deoarece ne-am obişnuit să băgăm durerea pe care ne-o provoacă sub preș. Tolerăm cu dificultate opiniile diferite ale copilului și accesele lui de rebeliune, pentru că îl considerăm un apendice al vieții noastre și vedem în el nevoia proprie de a ne împlini și realiza. Este greu să stai cu nereușita copilului, întrucât o percepi ca pe un eșec personal şi, ca atare, fugi de el.

Având în obișnuinţă negarea și reprimarea, te enervează atunci când copilul îşi arată emoțiile, pentru că ele reflectă aspecte din tine care îți sunt incomode, te obligă să stai faţă în faţă cu emoții grele, care, de fapt, indică ceea ce este nevindecat în tine. O persoană nevindecată emoțional doreşte, desigur, să aibă copii din dorința firească, instinctuală, de a-și multiplica genele, fără a fi conștientă de ceea ce presupune procesul creşterii, îngrijirii unui copil, ce provocări şi schimbări sunt necesare. Nu intenţionez să fiu tranșantă, deoarece consider că întotdeauna învăţăm pe parcurs, însă disponibilitatea de a te analiza și bunăvoința de a-ți pune întrebări cred că sunt componente obligatorii pentru reușita ca părinte.

Prin excelență, copiii reprezintă moștenirea pe care o lăsăm, ei sunt generațiile viitoare, prin urmare, a ne preocupa activ de binele lor și de bagajul emoțional pe care îl înmagazinează de-a lungul anilor este prioritar, sănătos și evolutiv.

Orice experiență poate fi integrată

Există evenimente aversive pe care şi copiii le traversează, şi mă refer aici la traume fizice, emoționale, deces, separarea părinților, bullying, izolare, traiul în zone de conflict și multe alte situații. Reziliența este abilitatea de a traversa cu bine o situație deosebit de provocatoare și de a-ți păstra nivelul de funcțio­nalitate avut anterior evenimentului traumatic, sau chiar dezvoltarea unor capacități de adaptare pe care anterior nu le-ai manifestat.

Numeroși cercetători s-au întrebat cum poate fi evaluată reziliența la copiii care au trecut prin evenimente deosebit de stresante. Malchiodi, Steele şi Kuban (2008) au propus câteva direcții de investigare și identificare a nivelului de reziliență: Ce te face, totuşi, să zâmbeşti, în ciuda a tot ceea ce ţi s-a întâmplat?; Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai bine”, cât de bine te simţi după această criză/acest moment dificil din viaţa ta (eventual termometrul emoţiilor, sau alte reprezentări vizuale)?; Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai stresant”, cât de mult stres ai trăit?; Crezi că îţi vei reveni pe linia de plutire?; Ai început deja să o faci?; Planurile tale de viitor s-au schimbat de când ţi s-a întâmplat acest lucru sau nu? În cazul copiilor de vârste mai mici, evaluarea rezilienței poate fi făcută și prin analizarea desenelor: Sunt distractive acestea?; Sunt caraghioase?

Aceiași cercetători au propus o altă serie de întrebări pentru a identifica dezvoltarea posttraumatică: În urma traumei, ce anume nu mai este pentru tine absolut, categoric?; Ce apreciezi acum mai mult decât înainte de evenimentul traumatic?; Ai putea spune despre tine că eşti genul de persoană care nu renunţă niciodată şi nu va renunţa, în ciuda a tot ceea ce ţi s-a întâmplat?; Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „contează cel mai mult”, unde ai plasa acum familia şi prietenii?; Crezi că îi poţi ajuta pe cei care au trecut printr-o situaţie similară?; De când s-a întâmplat acel lucru, crezi că faci mai multe sau mai puţine lucruri?

Există multe resurse în copii, care îi ajută să depășească momentele dificile, iar cea mai importantă capacitate este aceea de a avea o legătură de conexiune emoțională cu o persoană de care se simte puternic legat emoțional, de preferat figura de atașament maternă. În cadrul relației se întâmplă vindecarea. Atunci când suntem conținuți în emoțiile noastre, cu suport și acceptare, orice experiență poate fi integrată. Știm că am integrat experiența când copilul care a traversat un eveniment aversiv își poate recunoaște propria valoare, se vede ca o entitate completă și are o stimă de sine sănătoasă.

Convingeri pozitive despre sine

Nathanael Branden, supranumit „părintele încrederii în sine”, a enunțat în cartea sa, „Cei șase stâlpi ai încrederii în sine”, următoarele convingeri despre sine, care sprijină respectul de sine și care sunt imperative pentru a deveni un adult sănătos și funcțional:

Am dreptul să exist; Sunt o mare valoare pentru mine; Am dreptul să-mi onorez nevoile și dorințele, să le tratez ca fiind importante; Nu mă aflu aici, pe pământ, ca să îndeplinesc așteptările cuiva, viața mea îmi aparține, şi este valabil pentru orice altă ființă umană, fiecare persoană este stăpânul propriei vieți, nimeni nu se află aici ca să trăiască după așteptările mele; Pot fi iubit; Sunt de admirat; Trebuie să îi tratez pe ceilalți cu respect și corectitudine, iar ceilalți trebuie să mă trateze cu respect și corectitudine; Nu mă consider proprietatea nimănui și nu consider că o altă persoană este proprietatea mea; Dacă o persoană pe care o plac nu reacționează și ea la fel, poate fi dezamăgitor sau chiar dureros, dar nu este o reflectare a valorii mele personale; Nici o altă persoană sau grup nu are puterea de a determina ce părere am eu despre mine sau cum mă simt eu cu mine; Sunt capabil să fac față provocărilor fundamentale ale vieții; Merit să fiu fericit; Îmi sunt suficient, ceea ce nu înseamnă că nu am ce învăța sau cum să mă dezvolt; Sunt capabil să mă refac după o înfrângere; Autodezvoltarea și autorealizarea sunt scopuri morale adecvate; Fericirea și autorealizarea sunt scopuri nobile; Nimeni nu are dreptul să-mi impună valori sau idei pe care nu le accept, așa cum nici eu nu am dreptul să le impun celorlați ideile și valorile mele;

Mi-e mult mai util să știu ceea ce este adevărat decât să par corect cu orice preț; Dacă scopurile mele sunt raționale, merit să am succes în ceea ce întreprind.

Acceptarea propriei persoane: La cel mai fundamental nivel, trăiesc pentru mine; La cel mai fundamental nivel, mă accept pe mine; Pot să-mi accept sentimentele și emoțiile fără să caut aprobare și sprijin și fără să mă las controlat de ele; Accept ceea ce spun, fac sau simt; Accept realitatea problemelor mele, dar acestea nu mă definesc. Problemele mele nu reprezintă esența mea; Teama, durerea, confuzia sau greșelile nu sunt caracteristice mie; Asumarea propriei responsa­bilități; Sunt responsabil de existența mea; Sunt responsabil pentru îndeplinirea dorințelor mele.

 

Citeşte mai multe despre:   stima de sine