Să nu ne culpabilizăm semenii!

În căsnicie reproșurile sunt inevitabile. Ele sunt expresia personalităților distincte, a nevoilor nesatisfăcute sau a unor așteptări mult prea mari, pe care le avem unii față de alții. Situația se agravează când trecem de la reproș la culpabilizarea celui de lângă noi. În ochii noștri, el devine vinovat pentru tot ce ne provoacă insatisfacție.

Psihiatrul Robert Neuburger afirmă că, pe baza interacțiunilor sale cu diverse familii, a descoperit 4 situații prin care soțul și soția reacționează la sentimentul vinovăției: când unul face un reproș, iar celălalt îl respinge; situația în care unul acuză, iar celălalt se recunoaște vinovat; când ambii se învinuiesc și resping vina; situația în care se acuză reciproc și fiecare recunoaște o parte din vină. Psihanaliștii  Melanie Klein și Winnicott susțin că nu am fi capabili să îi învinuim pe ceilalți dacă nu am fi trăit în copilăria noastră sentimentul vinovăției. Procesul de culpabilizare este, înainte de toate, autoculpabilizare. Când greșește, copilul se simte vinovat și se teme mai ales de pedepsele paterne.

Din fericire, există și un aspect pozitiv în procesul culpabilizării. Neuburger vorbește despre 3 tipuri de culpabilizare: paternă, maternă și fraternă. Fiecare tinde să ne învețe ceva.

Culpabilizarea paternă ne învață să ne supunem normelor, ordinii sociale. Se bazează pe interdicții și produce o personalitate rigidă, obsesivă, care acordă o atenție excesivă detaliilor și care caută continuu să fie respectată.

Culpabilizarea maternă ne învață cum să ne supunem altora. Cedăm, încercând să dobândim dragostea celui de lângă noi sau ne străduim să nu o pierdem. Este atitudinea copilului care se teme să nu fie depodesat de dragostea maternă. La adolescență sau maturitate mama îi poate reactiva copilului sentimentul vinovăției, din dorința de a-i controla comportamentul. Îi va reaminti câte sacrificii a făcut pentru a-l aduce pe lume și cât de mult s-a străduit să nu îi lipsească nimic. Aspecte ale relației mamă-fiu cât se poate de adevărate, dar care, folosite cu scop manipulator, nasc în sufletul celuilalt vinovăția și sentimentul că este pedepsit, ca în copilăria îndepărtată. Iubirea dominatoare se metamorfozează în contrariul ei: neînțelegere a personalității celuilalt, încălcare a libertății și a dreptului adultului de a fi diferit. Culpabilizarea maternă produce o personalitate aflată permanent în căutarea dragostei, animată de dorința de a fi pe placul unui număr cât mai mare de oameni.

Culpabilizarea fraternă ne induce sentimentul apartenenței la un grup și creează o personalitate preocupată continuu ­de ­feedbackul pe care i-l transmit membrii grupului de apar­tenență. „Termină tot ce ai în farfurie! Gândește-te la câți copii săraci nu au ce să mănânce în clipa aceasta!” sunt fraze pe care mulți dintre noi le-au auzit în copilărie.

O cale eficientă de diminuare a tendinței de a-i învinovăți pe ceilalți este să ne analizăm expresiile de care uzăm. Tipul patern folosește expresii ca: „Ai probleme psihice. Trebuie să consulți un specialist” sau „Ești obsedată de ordine”. Tipul matern are în recuzita lingvistică alte expresii: „Dacă o să faci asta, nu o să te mai iubesc”; „Dacă m-ai iubi, n-ai face asta” sau „Mă îmbolnăvești!” Tipul fratern vrea să împarți cu el totul, inclusiv gândurile intime și sentimentele. Îți reproșează adesea: „Nu îți cunosc sentimentele” sau „Noi nu mai comunicăm, nu mă tratezi ca pe egalul (egala) ta”. Putem conștientiza și alte tehnici prin care îi învinovățim pe semenii noștri: uneori pretindem că știm ce gândește celălalt („Știu ce-o să-mi răspunzi” sau „Știu ce vei face”), alteori ne folosim de un eveniment din trecutul său, de care nu își amintește cu plăcere sau îi reproșăm că nu satisface norma prezentului („Ai o gândire demodată”). În final, trebuie să renunțăm la convingerea păguboasă „eu am întotdeauna dreptate”.