Traumele din copilărie și tulburarea de somatizare

Numeroși cercetători susțin importanța studierii traumei din copilărie deoarece aceasta este asociată cu o varietate de rezultate adverse atât de ordin fizic, cât și mintal. Copilăria presupune vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani, iar evenimentele traumatice trăite în această fereastră de timp pot aduce somatizarea (tulburarea cu simptome somatice) la vârsta adultă. 

Sub o formă sau alta, ceea ce am trăit de timpuriu și ne-a marcat retrăim în viața adultă, deseori ca pe nişte tulburări neînțelese. Înainte de toate, este bine să facem distincția între suferință și boală. Suferința este o trăire subiectivă, care se manifestă prin simptome corporale, în timp ce boala reprezintă anormalitatea patologică descrisă obiectiv în medicină, resimțindu-se în structura sau funcționarea organismului.

Tulburarea cu simptome somatice, cuprinsă în Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (2013), enumeră câteva caracteristici psihologice, printre care: gândurile excesive, nivel ridicat de anxietate, asociat cu simptome fizice, timp și energie investite în căutarea de simptome și afecțiuni. Persoanele cu tulburări somatoforme solicită de două ori mai mult și mai des îngrijirea în ambulatoriu decât pacienții cu alte tulburări mentale, punctează Weiss și colaboratorii. Cu alte cuvinte, în somatizare este vorba despre afec­țiunile fizice, deteriorarea organelor sau tulburările din cadrul funcțio­nării organelor, care își au originea în factorii psihici și psihosociali.

Suferința corporală poate fi mijlocul simbolic prin care reglăm anumite situații sociale, dar și pentru a protesta sau contesta o situație de nedreptate sau traumă. Tulburările somatoforme arată unitatea în care se găsește psihicul - sufe­rința psihică se „încadrează” în corp, ca mai apoi să se exprime, tot prin suferință, dar fizică.

Factori de risc

Criteriile care stau la baza tulburării cu simptome somatice sunt descrise de Radu Vrasti: „Unul sau mai multe simptome care ne afectează viața de zi cu zi; gânduri, emoții și comportamente excesive legate de simptomele somatice sau asociate cu preocuparea față de sănătate, manifestate prin gânduri disproporționate și persistente legate de gravitatea simptomelor, anxietate crescută și persistentă legată de sănătate sau de simptom. Deși nici unul dintre aceste simptome nu este mereu prezent, starea de a avea ceva este persistentă mai mult de 6 luni”.

Factorii de risc asociați cu tulburarea de somatizare sunt de temperament, de mediu și genetici. Personalitatea este un factor care influențează somatizarea într-o mare măsură: neuroticismul, adică predispoziția de a trăi emoții negative, este strâns legat de aceasta. Stresul și anxietatea pot cauza o gamă largă de tulburări fiziologice și fizice. Extraversia, agreabilitatea și conștiinciozitatea prezintă o relație negativă cu somatizarea. Introversia este sugestibilă pentru somatizare, întrucât emoțiile sunt trăite în interior, iar comunicarea lor este slabă când există presiune. Odată cu creșterea în intensitate a simptomelor de depresie, anxietate, emoții negative, dorința de a fi singur, pierderea interesului în rela­țiile sociale și locul de muncă, crește și probabilitatea de apariție a simptomelor de ordin fizic.

Indivizii care au un statut socio-economic scăzut, care au un nivel de educație slab sau cei care au avut evenimente recente cu un stres major prezintă mai frecvent tulburarea cu simptome somatice. Factorii care pot declanșa tulburări sunt: elementele demografice, sexul feminin, vârsta mai înaintată, istoric de abuz sexual, diverse probleme în copilărie, factorii cognitivi, situațiile de viață stresante care apar în urma existenței unei boli, comorbidități medicale, subliniază Asociația Americană de Psihologie. Dacă evenimentele traumatice apar la o vârstă fragedă, acestea pot afecta memoria și abilitatea de auto­cunoaștere.

Traumele din copilărie pot produce schimbări la nivel neurobiologic, neurohormonal, proinflamator, modificări în dezvoltarea creierului, a circuitelor și arhitecturii sale, acestea fiind răspunsul la stresul sever și cronic. De asemenea, pot avea urmări ulterioare precum somatizarea exprimată prin simptome variabile inexplicabile, chiar și durere cronică fără explicații sau evidențe medicale. Acestea apar frecvent la cei care au suferit maltratare în perioada copilăriei. Experiențele adverse din perioada copilăriei sunt asociate pozitiv cu numeroși factori de risc pentru sănătate la vârsta adultă.

Conform instrumentului psihologic de măsurare a traumelor din copilărie, Chestionarul evenimentelor adverse, o copilărie marcată de evenimente adverse presupune să trăiești într-un cartier marcat de violență sau într-un grup violent, să crești în sărăcie, să îți vezi un părinte agresat de celălalt părinte, să pierzi un părinte prin divorț, moarte sau abandon, să ai un părinte dependent de droguri, alcool, jocuri de noroc, promiscuitate, unul dintre părinți să fie încarcerat sau să sufere de o boală mintală, să fii abuzat emoțional, fizic sau sexual în grupul de prieteni, la școală sau în familie. Experimentarea uneia sau mai multor condiții de acest tip în copilărie predispune la somatizare și, mai mult de atât, la diverse boli pe parcursul vieții. Expunerea la stres pe termen lung ne face vulnerabili în fața unor condiții medicale (boli autoimune, boli cronice, inflamații cronice), dar și psihologice, dintre care amintesc tulburările de anxietate și tulburarea depresivă majoră.

Felitti și colaboratorii (1998) au arătat că există o strânsă asociere între traumele din copilărie și somatizarea la vârsta adultă. Aceștia au mai arătat cum somatizarea apare mult mai des la copiii expuși la abuz fizic și sexual decât la persoanele cu tulburare depresivă majoră. Mai mult, cei care sunt maltratați pot inhiba conștientizarea lor emoțională ca un scut protector împotriva gândurilor intolerabile sau atunci când sunt copleșiți de afectele negative.

Comportamentul somatic este rezultatul de inadaptabilitate la o viață de familie dezorganizată, familie care a ajuns în acest stadiu din cauza mediului stresant. De exemplu, atașamentul ambivalent (evitativ sau anxios) al părintelui conduce la o interacțiune slabă cu copilul, acesta căutând atenția și ajutorul prin somatizare. Procesul nu este unul conștient sau voit, ci este modalitatea psihicului de a primi atenție, alinare, vizibilitate în fața părintelui.

Sănătatea fizică și mentală este afectată pe termen lung atunci când copilul este expus la adversitate, violență în familie, boli psihice parentale, pierderi și sărăcie. Conflictul familial la care asistăm în copilărie, creșterea într-un mediu în care există raporturi slabe de afec­țiune între membrii familiei, certuri frecvente, abuz fizic și verbal, lipsa empatiei, strigăte, obser­vații exagerate, insulte și critici severe reprezintă premise pentru dezvoltarea tulburării de somatizare la vârsta adultă. 

Soluții

Primul pas spre vindecare interioară și restaurare emoțională este să accepți furia nedreptăţii prin care ai trecut, să o trăiești în emoțiile tale îngropate, reprimate și care au ieșit la suprafață prin somatizare. „Corpul ține scorul” este cartea scrisă de psihiatrul Gabor Maté, în care face o analiză a modului în care suntem afectați de evenimentele trăite timpuriu. Creierul emoțional, amigdala cerebrală, înmagazinează ceea ce am trăit, amintirile dureroase îngropate. Soluția este aducerea experiențelor în cortexul prefrontal unde se află centrul conștiinței de sine, care facilitează introspecția, capacitatea de autoanaliză, scoaterea la supra­față a experiențelor trăite, înțele­gerea și procesarea lor cu minte matură, de adult. Experi­ențele pe care nu ne permitem să le trăim se regăsesc mai târziu în tiparele emoționale pe care le perpetuăm, dificultăți emoționale, tulburare de somatizare și chiar boli fizice.

Concluzia la care este necesar să ajungi este că, indiferent de ce ai trăit, meriți să fii iubit și fericit. Valorizarea ta, dincolo de expe­riențele dureroase traversate, mai presus de abilitățile sau realizările tale, este credința care îți justifică existența.