Via Transilvanica, un drum care uneşte părţi din tine

Ce s-a schimbat în mine după moar­tea tatălui meu a fost nevoia organică de a petrece timp în natură. Simțeam că e singurul loc în care mă pot aduna emo­țional și liniști, așa că alergam în natură, m-am aventurat pe trasee via ferrata și canyoning, citeam în natură, stăteam pierdută și mă uitam la mișcarea norilor pe cer, iar dacă plecam, după câteva ore simțeam nevoia să revin în natură.

A sta în natură e modul în care simt că mă conectez cu tata, pentru că el iubea natura, plantele, pomii, munca în grădină. Mi-am cumpărat cort, sac de dormit, izopren, primus, frontală și orice echipament care are legătură cu natura. Verdele crud, albastrul cerului, norii plimbăreți, ploaia, vântul, răcoarea, căldura, râurile, mirosurile și sunetele naturii mă linișteau într-un mod inexplicabil.

În natură mi-am șters aplicațiile cu rețele sociale din telefon, atât de multă informație inutilă, certuri fără sens, dispute fără miză reală, răutate și o arenă modernă de luptă, alimentată de egourile nesă­țioa­se, conexiune la internet și îndrăzneala pe care o capeți din spatele unui ecran. Vara aceasta am știut că vreau să-mi înec durerea în mers, în natură, să nu mă opresc, să-mi fac mintea să tacă și, la sfârșitul zilei, să cad pe un pat, fără vise, doar pentru ca a doua zi să o iau de la capăt. Din nou și din nou.

Călătorie exterioară și interioară

La fel cum este necesar să lași pământul o dată la 7 ani să se odihnească, consider că anii sabatici sunt necesari pentru reconstruirea noastră, timp de procesare, vindecare, întregire. Iar dacă nu-ți poți lua un an sabatic, poți începe cu o lună sau măcar o săptămână. Luna august am transformat-o într-o lună sabatică pentru că simțeam că mi-am neglijat nevoile fizice și emoționale. Dificultatea, atunci când lucrezi cu oamenii, este că la sfârșitul zilei nu mai rămân resurse pentru tine, iar când corpul și emoțiile tale vor prezență și atenție, atitudinea legată de tine este: „Nu, vă rog nu începeți și voi, nu mai am energie la finalul zilei”.

Astfel, am plecat pe Via Transilvanica, „un traseu de drumeții tematice din România, cu o lungime totală de 1.428 km, care începe la Putna, Suceava, străbate 10 județe, peste 400 de comunități și 12 situri incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO și se termină la Drobeta-Turnu‑Severin. Drumul promovează diversitatea culturală, etnică, istorică și naturală a Transilvaniei, Bucovinei și Banatului montan. A fost construit între 2018 și 2022, cu designul și concepția sa puternic inspirate de căile istorice ale pelerinilor și traseele de drumeții, cum ar fi Drumul Sfântului Iacob și Traseul Appalachian”, aşa cum ne arată Wikipedia. Via Transilvanica este similar drumului Camino de Santiago, ca un pelerinaj, ca o călătorie exterioară și interioară. Drumul este marcat, iar în ghidul oficial sunt toate informațiile legate de recomandări, cazări, care sunt lucrurile necesare pe drum.

Unul dintre cei care s-au implicat activ în acest proiect este Tibi Ușeriu și povestea renașterii lui din cenușă este cunoscută multora, mai ales după ce a finalizat cele trei ultramaratoane 6633 Ultra Artic. M-am gândit tot drumul la ce înseamnă să te reconstruiești și să participi la construirea unui drum care rămâne sute sau mii de ani după ce tu nu mai ești. Cred că nu e chiar gândul pe care-l avea atunci când se afla într-o închisoare de maximă securitate.

Când i-am povestit surorii mele de 10 ani, cu câteva zile înainte de a pleca la drum, despre ce este vorba, m-a întrebat inocentă: „Și ce obții?” Pe moment am fost frapată de spiritul ei practic, ca apoi să mă gândesc cum pot să-i explic ce obțin la capătul unui astfel de drum. Am mers șase zile, conform traseului din ghidul oficial, între 20 și 22 de kilometri zilnic. Am început din Putna, am străbătut toată Bucovina și am ajuns la Poiana Negri.

Fiecărui drumeț i se așază în față drumul

Este primul lucru pe care l-am învățat. Totul pornește de la o in­tenție, care apoi se materializează, oamenii potriviți vor veni la tine, cumva, lucrurile vor găsi o matcă să se aranjeze, astfel încât să pri­mești încrederea de a porni la drum.

O cură de sate românești în spirit de nomad, cu un ghiozdan în spate, genul de turism ecologic în care consumi produse locale, dormi în casele oamenilor care au un pat să-ți ofere și te bucuri de frumu­sețea naturii.

Am plecat pe Via pentru claritate, frumusețea naturii, pentru acea epuizare plăcută pe care o simți când corpul nu mai poate, dar endorfinele gonesc prin celulele tale. Am plecat pe Via pentru că în natură mă conectez cu tata, îl simt mai aproape de mine și prezența lui e acolo. Am dorit să interacționez cu oamenii României pe acest drum, să-mi fac timp de ascultat și pot spune că a străbate o regiune a țării pe jos a fost un lucru care m-a ajutat să mă simt mai româncă, mai aproape de meleagurile țării mele. Instinctiv, am încredere în oamenii care iubesc natura și îi văd frumusețea. Pe acest minunat drum am văzut oi, berbeci, fluturi, cai, vaci, un șarpe arămiu ce se încălzea în drum, șo­pârle, broaște, câini, pisici, veve­rițe, urme de porc mistreț și o urmă de labă de urs.

Pe Via Transilvanica am descoperit că celulele din mintea noastră nu au gratii, dar noi credem că au. Celulele emoționale în care stăm nu au uși, dar stăm în ele pentru că e mai comod, mai simplu aparent. Epuizată, după câteva zile de mers pe jos, m-am întrebat: „Care sunt minciunile în spatele că­rora mă ascund?” și am descope­rit că sunt câteva pe care mi le-am tot spus de-a lungul timpului, crezând că se vor transforma în adevăruri. Am descoperit că nu mai vreau să mă mint pe mine, nu mai doresc măști sociale sau convenții și superficialitate. Îmi doresc o viață trăită în transparență și autenticitate, cu inima deschisă.

Uneori nu știu cum să iau viața: ca pe un dat sau ca pe un dar. Sunt clipe când îmi pare că este greu ceea ce ți-a fost pus în brațe fără să fii întrebat, iar alteori îmi pare cel mai mare dar posibil - oscilez între aceste două atitudini. La sfâr­șitul segmentului pe care mi l-am propus să-l parcurg am înțe­les bătrânețea: creierul dă o comandă, dar corpul nu te ascultă, ai destul de mulți mușchi care ripostează în fața efortului susținut.

Natura - o resursă la îndemână

Să-ți spun un secret pentru momentele foarte grele din viață; mereu ai natura. Oricât de greu ți-ar fi, mereu ai natura. Vei găsi în ea energie și resurse pentru orice provocare. Testează şi tu!

În integrarea traumei pendulăm între momentele dureroase, cople­și­toare pe alocuri și resursele pe care le avem. Este o mișcare continuă: momente dureroase și anco­rare în resurse, momente cople­și­toare și care mă încarcă de energie. Sistemul nostru nervos știe drumul spre vindecare intuitiv, el mereu găsește o cale de echilibrare și curgere mai echilibrată. De ajutor este să-mi cunosc propriile resurse, astfel am făcut o listă cu ele și sunt ca o tolbă de forță în momente provocatoare: sport, spiritualitate, scris, citit, natura, labradorul nostru care niciodată nu e sătul de joacă și, desigur, surorile mele dragi.