Sfânta Muceniţă Ecaterina este prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 25 noiembrie, iar printre puţinele biserici ocrotite de jertfelnicia eruditei Ecaterina, născută într-o familie de rang înalt din Alexandria Egiptului, se numără cea din satul ieşean Ulmi. Deşi se află pe drumul Hârlăului, la 50 km de Iaşi, cel mai vechi sat al comunei Belceşti îşi scrie în continuare istoria în tihnă. Asemenea muceniciei Sfintei Ecaterina, oamenii de aici au tras din greu să scoată ochii în lume, dar au răzbit cu ajutorul a trei mari piloni pe care s-au sprijinit: familia, şcoala şi Biserica.
100 de ani de viaţă, 75 de preoţie
A împlinit venerabila vârstă de 100 de ani chiar de praznicul Bunei Vestiri. S-a bucurat să aibă mereu alături oameni buni, monahi, monahii şi fii duhovniceşti, care îl consideră un dar de la Dumnezeu pentru vieţile lor. Din cei 100 de ani, 75 i-a dedicat slujirii preoţeşti. Pentru înţeleptul ieromonah Nicolae Marinescu, proinstareţ al mănăstirii ilfovene „Sfântul Nicolae“-Sitaru, această cunună dalbă de ani reprezintă „o mulţumire pe care o închin înaintea Maicii Domnului“.
Zile la rând a plouat peste comuna Grădiştea. A turnat ca din burduf. În păduricea de lângă Mănăstirea Sitaru, pământul musteşte de apă, de viaţă, de vigoare. Ca un stăpân al locului, ieromonahul Nicolae Marinescu apare, din vreme în vreme, în cerdacul chiliei sale. Scrutează zările tăcut. De la nivelul etajului la care se află poate privi în voie peste coama copacilor. Cercetează atent cu ochii săi albaştri, obosiţi de ani, câmpurile arate, păsările în zbor, grădina şi turla bisericii, curtea interioară pe unde se preumblă călugării şi credincioşii aşezământului monahal.
„Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!“, şopteşte uşor călugărul, apoi îşi pleacă capul, în semn de reverenţă faţă de creaţie şi de Creator.
Pe toţi şi pe toate le binecuvântează în ritmul rugăciunii inimii sale, cu cruci mari, clar desenate în aer cu mâna dreaptă. Pentru toţi şi pentru toate se roagă neîncetat şi lăcrimează.
„Să ne păstrăm îngerimea sufletului şi să mergem pe calea luminată de Bunul Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor. Şi, până atunci, tot ce vedem bun la aproapele nostru să punem la suflet şi să luăm aminte. Să căutăm acele stări de mulţumire sufletească, de frăţietate şi de iubire în tot ceea ce facem“, rosteşte cu hotărâre, pe cărăruia ce duce la chilie, monahul cel vechi de zile, cu un zâmbet cald ce tocmai i-a înflorit pe chip.
Întors în chilia sa modestă, părintele Marinescu priveşte cu drag la oamenii care au venit să-l vadă, la icoanele sub care ard candele, la buchetul de trandafiri primit în urmă cu două zile la aniversarea celor 100 de ani şi, cu oftat, lasă să se înţeleagă: şi ce bine este că nu suntem singuri!
Ani de slujire preoţească şi osteneală monahală
Îşi apropie palmele una de alta, ca la rugăciune. Închide ochii. Cu faţa aplecată spre inimă, ieromonahul rămâne nemişcat pentru câteva secunde. Liniştit. Tăcut. Luminat, revine să ne împărtăşească trăirea sa interioară: „Sunt mereu cu sufletul deschis, cu starea aceasta de lumină şi parcă doresc ca toţi cei dragi, care nu sunt aici, să fie prezenţi. Iubesc tot ce mă înconjoară. Pe toate le îmbrăţişez cu căldură şi cu lacrimi.“
Toţi cei dragi ai părintelui Nicolae Marinescu sunt mulţi. De la părinţii săi (adormiţi în cimitirul satului vâlcean Măciuca, unde, în anul 1915, a văzut lumina lumii pruncuţul Nicolae) la colegii de la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea şi cei ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti, sau credincioşii de la Parohia Pucioasa din judeţul Dâmboviţa, unde a fost diacon timp de patru ani, iar apoi a slujit ca preot. Tot aici, părintele Nicolae a fost 25 de ani dirijorul Coralei Casei de cultură a sindicatelor, ulterior a activat ca solist în Asociaţia Corală Brănişteană şi mai apoi ca dirijor-secund al Coralei Preoţilor, condusă, în anii â70, de maestrul Ioan Popescu-Runcu. Câte aplauze, câte aprecieri, câtă încântare! Ca recunoaştere a activităţii depuse în anii tinereţii sale, în slujba Bisericii şi a aproapelui, a primit din partea Patriarhului Justinian Crucea Patriarhală, pe care o poartă şi acum.
O amintire cu totul deosebită pentru părintele Nicolae, păstrată nealterată în capsula timpului, este imaginea soţiei Ortansa, mama celor patru copii ai săi. După trecerea la cele veşnice a distinsei preotese, în anul 1977, părintele Marinescu s-a ataşat sufleteşte de Mănăstirea „Sfântul Nicolae“-Sitaru, astfel că, în anul 1999, a fost închinoviat în obştea vetrei monahale ilfovene şi tuns în monahism. Timp de doi ani, începând din 2003, părintele Nicolae a fost stareţul Mănăstirii Sitaru, însă, din cauza agravării stării de sănătate, a fost nevoit să se retragă din ascultarea de stareţ. Amintiri plăcute şi dureroase deopotrivă.
Ca semn de preţuire şi binecuvântare pentru întreaga sa slujire preoţească şi osteneală monahală, la aniversarea celor 100 de ani de viaţă, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a oferit Preacuviosului părinte proinstareţ Nicolae Marinescu Ordinul „Sfântul Apostol Andrei – Ocrotitorul României“.
„Cum simt vârsta pe care o am? Este ca o mulţumire pe care o închin înaintea Maicii Domnului. Anii ce au trecut… fiecare, au avut frumuseţea lor“, vorbeşte calm cel mai vârstnic călugăr al obştii ocrotite de Sfântul Nicolae.
„Of, Doamne!“
Despre importanţa rugăciunii, ieromonahul, care tocmai a împlinit 100 de primăveri, ţine să rostească: „Rugăciunea este ca respiraţia. Simţi, aşa, o căldură a inimii, când te rogi, care se propagă peste tot ce este în jur şi peste toţi oamenii. «Of, Doamne!», acesta este termenul de legătură cu Cerul, pe care ar trebui să-l spunem odată cu aerul, cu respiraţia“.
Părintele Nicolae Marinescu îndeamnă pe toţi cei care se numesc creştini să fie fermi şi tari în credinţă. Să-şi închine toată viaţa lui Dumnezeu, căci fără El nu pot împlini nimic. De aceea, unul dintre sfaturile la care apelează foarte des este acesta: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.“
„Şi parcă în tine se aude imediat melodia: «Ţie, Doamne!» Aşa se face mereu legătura între slujire, trăire şi simţire. De aceea, tot ce pot să spun eu este prea puţin. Bunul Dumnezeu să fie alături de noi până la sfârşitul veacurilor!
La plecare, cu puţin înainte de a ne binecuvânta, preacuviosul ieromonah, parcă dorind să ne încredinţeze de răspuns grabnic la rugăciunile rostite înaintea Sfântului Altar al Mănăstirii Sitaru, spune cu zâmbet: „Cui credeţi că mă adresez eu, prima dată, după ce plecaţi dumneavoastră şi toţi oamenii care vin la mine? Maicii Domnului!“
„Mulţi credincioşi pleacă mângâiaţi de la dânsul“
„Părintele Nicolae permanent se roagă cu lacrimi. Este mereu prezent în faţa lui Dumnezeu. Totdeauna Îl are în suflet, în inimă, în minte. Prezenţa părintelui Nicolae Marinescu este o dovadă plină de iubire din partea lui Dumnezeu pentru sfânta noastră mănăstire! De asemenea, părintele slujeşte şi la această vârstă înaintată, după putere, în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie. Luminos, cuviosul ieromonah continuă să-şi închine viaţa Sfintei Treimi, în numele Căreia îi primeşte pe toţi, învăţându-i cu generozitate, făcându-se tuturor toate, rugându-se neîncetat, trăind după poruncile Mântuitorului, formând credincioşi (monahi şi mireni) într-o minunată îndelungă lucrare, prin cuvânt plin de seva înţelepciunii“, mărturiseşte protosinghelul Natanael Haraga, stareţul Mănăstirii „Sfântul Nicolae“-Sitaru.
Monahiile Maria şi Hristina, două dintre fiicele duhovniceşti ale părintelui Nicolae, încuviinţează cele spuse de stareţul Haraga. Maica Hristina adaugă binevoitoare: „Părintele Nicolae Marinescu este o rugăciune permanentă. Dacă vin autocare cu pelerini şi e frumos afară, iese şi îi binecuvântează pe toţi. Oamenii nu ştiu, dar părintele se roagă pentru ei. Nu este om care să îi calce pragul chiliei şi să nu-l conducă personal la plecare. Mereu întreabă ce mai e nou în mănăstire. Ucenicii îl sună mereu şi, dacă îi spun că au o problemă, imediat trece la rugăciune. Se bucură pentru cel care se bucură şi plânge pentru cel care plânge. Mulţi credincioşi pleacă mângâiaţi de la dânsul“.