100 de ani în slujba Bisericii și a oamenilor

„Îmi este de ajuns numai să te văd, părinte!”, exclama unul dintre cei trei ucenici ai Avvei Antonie din Patericul egiptean. Chipul plin de duh al bătrânului părinte oferea hrană înainte ca graiul să dea expresie vorbelor sale pilduitoare. Această „instituție” filocalică părinte‑ucenic este fundamentul spiritual al Ortodoxiei pe care îl redescoperim și îl pătrundem în adâncul său duhovnicesc. Părinții cu chip de pateric și viață pilduitoare sunt un tezaur inestimabil, din ce în ce mai greu de descoperit în societatea „chipurilor albastre”, care privesc spre ecranul luminos al gadgeturilor moderne.

În urmă cu zece ani, la sosirea mea cu ascultare în orașul‑reședință al Episcopiei Caransebe­șului, am zărit în boarea amurgului, pe străzile pustii ale ora­șului, un venerabil chip preoțesc. Cea dintâi privire m‑a îndemnat să cred că s‑a pierdut un pustnic din Munții Țarcului, coborât să se închine la altarele vechi ale bisericilor ortodoxe aflate la margine de oraș. Dulama scurtă, chipul blând și nins, un baston menit să îi sprijine anii și un culion modest care să îi acopere cărun­tețile reprezentau o imagine venită parcă din alt decor. Mersul așezat și respectul semenilor m‑au făcut să îl urmez, cu gândul de a‑i cere o binecuvântare. Apropiindu‑mă cu pași repezi, am zărit de după un tei dezmorțit din iarna friguroasă însoțirea acestui venerabil monah, care era ținut la braț cu eleganță de o venerabilă doamnă, care îl conducea spre o bisericuță modestă din lemn, unde părintele slujea. În­soțirea sa m‑a făcut să răresc pasul și să îmi întorc gândul de a‑l deranja. Eu, un tânăr străin, m-am sfiit să deranjez pasul smerit, dar ferm al venerabilului părinte, care, deși avea trăsăturile unui monah, s‑a dovedit a fi un preot de mir cu viață sfântă, însoțit cu grijă de către soția sa. Am întrebat de îndată cine este acest părinte cu chip de pateric și astfel am aflat că este părintele Rusalin Simeria, preot pensionar, aflat atunci la vârsta de 90 de ani. Așa l‑am cunoscut pe părintele Simeria, cum îl știu toți caransebeșenii.

„În viață, fericirea omului este familia”

Mai târziu, aveam să aflu o mulțime de legende și pilde cu și despre părintele Rusalin Simeria. Fiind diaconul chiriarhului, la scurt timp am reușit să îl cunosc într‑un sobor de slujire la micuța biserică de lemn din Caransebeș. M‑am apropiat sfios și mi‑a strâns mâna cu blândețe și fermitate deopotrivă. Deși depășise vârsta de 90 de ani, iar trupul îi era subțire și firav, părintele Rusalin Simeria a stat în picioare toată Liturghia arhierească. Mai mult, în fiecare după‑amiază se plimba alături de soție pe străzile orașului Caran­sebeș și nu era străin de nici o Liturghie de duminică sau sărbătoare. În toată modestia sa, părintele Simeria a fost și a rămas o persoană și o imagine familiară în micuțul oraș din Banatul Montan, care uimea numai pe cei străini prin vitalitatea și alura sa filocalică.

Anul acesta, ca de altfel în fiecare an, în preajma sărbătorii Rusaliilor, părintele Rusalin Simeria a adăugat un laur la colierul de biruință al vieții. Este laurul numărul 100, un centenar împlinit în data de 12 iunie de părintele nostru, decan de vârstă din întreaga Mitropolie a Banatului. Această aniversare a sa confirmă smerenia și buna‑cu­viință a generației sale. De câțiva ani, mai ales după trecerea în veșnicie a soției, părintele Simeria nu își mai plimbă căruntețile prin Caransebeș, însă urmele pa­șilor săi au rămas și ne îndreaptă spre „chilia” sa, unde cu aceeași seninătate își primește ucenicii, asemenea marilor noștri duhovnici de până mai ieri.

În zi de sărbătoare și‑a primit cu bucurie oaspeții, care, după ce își prezintă darurile, sorb un strop din experiența sa de viață și slujire. Chipul îi este la fel de senin și vorba la fel de apăsată, iar recunoștința pentru darul vieții de la Dumnezeu i se regă­sește în fiecare frază. Și acum își aduce aminte de familie, de părinți, de frați, de primii ani ai vieții, și privește cu încredere spre viitor, coordonata sa de viață fiind dintotdeauna familia. „Am fost 9 frați, 4 au murit mai mici și 5 am trăit până la bătrânețe. Am ajuns până la 100 de ani, ca preot. Ce m‑a impresionat pe mine? Bucuria mare pe care am avut‑o și o am este că am doi nepoți care sunt preoți, aici, în Caransebeș, la Episcopie, unul preot, unul diacon. Și mă bucură foarte mult că duc ei mai departe slujirea Bisericii. Mai am o strănepoată mică, de doi ani. Asta‑i bucuria... familia! În viață, fericirea omului e familia. Pe urmă, celelalte.” Acestea sunt cuvintele cu care ne‑a întâmpinat. Este răspunsul la întrebarea noastră despre împlinirea centenarului.

„Eu, dacă nu mă rugam, muream în tinerețe”

Părintele Rusalin Simeria s‑a născut în anul 1916, într‑o zi de Rusalii, în comuna Glimboca, o localitate de frunte a Banatului. Un dar al Duhului Sfânt pentru părinții săi, și parcă trimis pentru a sfinți o generație. Încercările nu l‑au ocolit, rămânând orfan de tată la vârsta de 9 ani. Deși împrejurările i‑au fost vitrege, nu s‑a abătut nici o clipă de la vocația sa, urmând liceul din Caransebeș și Academia de Teologie, la care s‑a înscris în anul 1935, fiind unul dintre cei doi candidați din acea generație, pe care o absolvă în anul 1939. După terminarea studiilor de teologie și după doi ani de muncă în agricultură din pricina crizei locurilor de muncă din acea vreme, se căsătorește și primește spre păstorire Parohia Sichevița, evitând astfel încorporarea în frontul celui de‑al Doilea Război Mondial. Este de notorietate că episcopul martir de pioasă amintire Veniamin Nistor al Caran­sebeșului s‑a străduit să păstreze teologi și pentru „frontul” duhovnicesc al Altarului, în perioada războiului. Această realitate ne‑o confirma adesea și mitropolitul nostru, Nicolae Corneanu, care la Crăciunul anului 1943 a fost hirotonit diacon celibatar de către același episcop, la interven­ția tatălui său vitreg, un avocat de renume local, tocmai pentru a evita câmpul de luptă.

Și pentru părintele Rusalin Simeria inspirația ierarhului s‑a dovedit a fi providențială, întrucât arma duhovnicească de preț și permanentă a sa a fost rugăciunea și slujirea. „Cât am fost în viață tare, pe picioare, slujitor, mă rugam cam 2‑3 ore la zi. Cu rugăciunile de la sărbători și cu ce făceam eu zilnic acasă, făcea cam 3 ore în fiecare zi. Acum, de când nu mai pot sluji afară, numai pentru mine și pentru care mă rog, slujesc 6 ore la zi. Pun radio, televizor, ascult Utrenia, Liturghia, după‑masa, Vecernia, câte un acatist sau paraclis”, este mărturia sa la 100 de ani.

Slujirea în parohiile încredin­țate i‑a rămas întipărită în inimă, așa cum i‑au rămas chipurile cre­dincioșilor săi. Și‑a început slujirea la Parohia Sichevița de pe Clisura Dunării, unde a slujit 2 ani și 4 luni, despre care ne vor­bește cu lacrimi în ochi: „În Siche­vița am slujit peste 2 ani. Am avut 9 cătune, în pădure. Cel mai îndepărtat era la 18 kilometri. Făceam slujba duminică și miercuri și vineri mergeam într‑un cătun să împărtășesc copiii, bătrânii și să îndeplinesc cererile lor. Lumea m‑a ajutat foarte mult și m‑a sprijinit.” Deși la Sichevița a trăit cele mai fericite clipe din viața sa de preot, din 11 aprilie 1944 este numit preot în satul Poiana Buchin, satul natal al soției, unde păsto­reș­te timp de 40 de ani, până la ie­șirea la pensie în 8 ianuarie 1984.

După ieșirea la pensie nu s‑a lipsit de slujirea preoțească, iar experiența de viață și slujire i‑a oferit și bucurii duhovnicești pe măsură, chiar aici, în Caransebeș. Ne povestește una dintre ele, intuind părintește puțina noastră credință. „Aici, în Caransebeș, slujeam la o biserică de lemn, dar mă duceam și pe la alți pre­oți, aici, în oraș. Am slujit cu părintele Ștefănigă Ion, la Biserica «Sfântul Iosif», unde era el preot. Am făcut Liturghia, am făcut Sfințirea Darurilor. Când să mă cuminic, am luat Sfânta Cuminecătură în palmă, așa cum e rânduiala, am ocolit masa Altarului și m‑am dus în partea dreaptă, lângă preot, și am făcut rugăciunile de cuminecare. Aveam în palmă Sfânta Pâine, cuminecătura. După rugăciune, când mă uit în palmă, nu mai era chipul pâinii, ci chipul lui Hristos. Am tresărit. Mă uit la preot și zic: «Părinte, ia te uită la mine în palmă. Ce vezi?» Vine, se uită: «Da, văd». Când a zis «Da, văd», eu am tras mâna. Când am tras mâna, nu mai era chipul lui Hristos, era chipul pâinii. Și m‑am cuminecat mai departe. Asta a fost o întâmplare minunată din viața mea.” Lacrimile sale de bucurie parcă ne‑au învăluit și pe noi, mai tinerii ucenici ai lui Hristos. Când poves­tește, privește spre nepoți, ambii slujitori, parcă dorind să le mai lase moștenire câte o pildă. E mândru de ei, însă cu o mândrie duhovnicească ne spune: îE fericită familia că are 3 preoți, că ne rugăm pentru toți, dar mai mult pentru cei din jurul nostru. Și nepoții m‑or ascultat și mă ascultă. Asta e și spre binele poporului. Preasfințitul cu ei lucrează. Unul dintre ei merge și pe la sate cu Preasfințitul. Și eu mă bucur că‑i văd slujind.”

Nu vrem să‑l obosim, însă nu putem pleca fără să‑i cerem un sfat pentru tinerii preoți, moment în care oftează și cu glas moale ne îndeamnă: „Tinerilor preoți și celor care doresc să urmeze calea preoției, să Îl slujească pe Hristos: îi sfătuiesc să fie cu credință în sfintele rugăciuni. Rugăciunea și postul îl ridică și îl coboară pe
preot. Toată viața am păstrat posturile și am făcut rugăciunile necesare. Așa am învățat și pe credin­cioși, să se roage. Rugăciunea face mare putere. Eu, dacă nu mă rugam, muream în tine­re­țe, înainte de a fi preot. Așa era situația. Și am fost în timpul acti­vității decorat cu vreo 4 decorații. Una am primit‑o acum, la 100 de ani”, după care ne arată medalia și diploma de onoare primite din partea Preasfințitului Părinte Lucian, Episcopul Caransebeșului, precum și o fotografie alături de ierarh și dragii săi nepoți.

După ce îi facem urările cuvenite, ne căznim să mai smulgem un secret, secretul longevi­tății, moment în care părintele ia chip de sfânt și ne șoptește cu inocență și smerenie: „N‑am fost sătul niciodată în viață. Să zic: «Aaa! asta‑i fain, atât mânc până nu mai pot.» M‑am simțit sătul, destul! Cumpătarea! Și la mine, mersul pe jos. În toate satele unde am fost, am mers pe jos. Tot timpul. Și încă mai e o ocupație: am lucrat la stupi 68 de ani. Mierea aia ajută.”

Omul cu 100 de Rusalii

După ce soarbe din ceașca de pe noptieră și oftează de osteneală, îi sărutăm mâna cu pio­șenie și recunoștință pentru dragostea de care ne‑a făcut parte. Nu ne poate petrece cu pasul, pentru că cei 100 de ani au adus și nepu­tin­țe, însă ne petrece cu vorba: „Să fiți corecți în locul unde lucrați. Plătim orice lucru pe care îl facem. Și un «Doamne, miluiește!» pe care îl dăm răspuns la strană are valoare și ajută la curățirea păcatelor. De aceea, să fim corecți, ca și alții să învețe de la noi… Eu, la capătul vieții, mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătatea care o dat‑o, pentru ajutorul care mi l‑o pus în față, ca să pot să mă rog pentru mine și pentru alții, să ne mântuim toți.”

În drum spre ale noastre, ne‑a urmat chipul părintelui Rusalin Simeria, precum și povestea celor 100 de Rusalii ale sale. Aura de sfințenie nu se grăiește, ci se așază deasupra creștetului inimii, asemenea Duhului Sfânt peste Apostoli la Cincizecime. Asta am simțit și noi la divan cu cel mai longeviv cleric din Mitropolia Banatului, părintele Rusalin Simeria.