Mănăstirea unde se trăiește o Bună Vestire continuă

Locul în care zilnic se experiază prezența iubirii lui Dumnezeu, bucuria zămislirii unui permanent început ca roadă a Duhului Sfânt, se poate numi lucrare continuă a Bunei Vestiri. Taină minunată, statornicie, vindecare de păcat și moarte, speranță, dăruire de viață veșnică. Un asemenea loc este Mănăstirea „Buna Vestire”, din Episcopia Giurgiului, care marţi își sărbătorește hramul istoric. Așezământ nou ce poartă în acest prezent agitat mesajul începutului mântuirii noastre transmis tainic peste veacuri de prima chinovie cu același hram ridicată în zonă pe vremea Sfântului Grigorie Sinaitul.

Printre vechile lavre mă­năs­tirești înființate în ținuturile vlăscene Comana, Babele, Găiseni, Căscioarele, cea din „Pădurea cea Mare de la Bolintin” ocupă un loc aparte în istoria Ortodoxiei românești. În primul rând pentru că, deși îi este atestată existența, urmele sale materiale au dispărut sau nu au fost identificate încă. Apoi, pentru că ea, fără îndoială, alături de cea de la Snagov, este una dintre cele mai vechi sihăstrii din Codrii Vlăsiei unde s-a trăit viață isihastă și în care călugării, despre care se crede că aveau legături cu Sfântul Grigorie Sinaitul și cu ucenicii acestuia, „dispuneau de o biserică de lemn cu hramul Buna Vestire, care se umplea noaptea de cântările și rugăciunile aduse de laudă lui Dumnezeu”, cum aflăm din albumul monografic „Mănăstirea Buna Vestire Bolintin-Vale” semnat de Gabriela Dumitru (Dan), Milica Dan Elena și Geanina Dan. 

Istorie, legendă și amintiri

Recent am ajuns și noi la mănăstirea vlăsceană „Buna Vestire”. După câteva zile cu frig și lapovițe târzii, cerul se limpezise, apele Ilfovățului trecute prin vămile gerului se cură­țaseră de mâluri, păsările trâmbițau prin copaci Vestea cea Mare, pomii, reptile verticale, își lepădau pieile jupuite de înghe­țuri, și toată suflarea respira aerul primăvăratic al aștep­­tatei Învieri a Domnului. Veniserăm aici la vreme de post nu să-i lămurim necunoscutele, nici să-i tranșăm disputele istoriografice, ci să-i descoperim duhul lucrător al permanentei ei Bune Vestiri, smerenia, trăirile și nevoirea unicului său viețuitor, părintele protosinghel Mina Străinu. Stareț peste un așezământ monahal întins pe patru hectare de pământ, păstor al unei mici, dar vrednice „obști civile”, alături de care trudește întru slujirea și luminarea celeilalte obști, cea a sutelor de credincioși care îi calcă pragul în fiecare săptămână. 

Aici am cunoscut-o pe doamna profesoară Milica Dan, pasionată de istorie, memoria vie a acestui loc, care împreună cu fiicele sale au realizat albumul pomenit mai sus. Dânsa ne-a povestit despre legendara sihăstrie, despre rugăciunea îndumnezeitoare cu care și-au hrănit sufletele călugării de peste timp de aici, despre domnitorul Mircea cel Bătrân, care, aflând de sfințenia lor, „a dat poruncă logofătului său Pilea să înființeze în pădurea amintită o mănăstire nouă care să poarte hramul Buna Vestire, așezământ atestat documentar la 15 martie 1433”. Și tot dânsa ne-a vorbit de mulții domnitori munteni (Mircea cel Bătrân, Alexandru Aldea, Basarab cel Bătrân, Petru Cercel, Alexandru Coconul, Mihai Viteazul ș.a) care i-au menționat numele în hrisoavele lor. Sau despre jupâneasa Caplea, soția banului Ghiormea din Pogoniana, care a ridicat o mănăstire în Bucu­rești, pe malul drept la Dâmboviței, cu hramul „Sfântul Nicolae” din Palcov, și care venea la „Buna Vestire” de la Bolintin unde era îngropat fiul său, Pătrașcu, alături de care și-a dorit să-și petreacă somnul cel de veci. Dar pentru că soțul său nu a vrut lucrul acesta, a fost înmormântată la Mănăstirea „Sfântul Nicolae”. Însă, pe vremea lui Petru Cercel, călugării de la „Buna Vestire” au adus-o în sihăstria lor și au reînhumat-o acolo, așa cum îi fusese vrerea. Tot domnia sa ne-a vorbit despre câmpia din apropierea mănăstirii, care se numește „Tarlaua Mihai Vodă”, și ne-a spus povestea bornei din 1433 aflată în pădure: „Cel mai în vârstă pădurar din zonă mi-a povestit că semnul acesta ar indica locul pe care s-a aflat stejarul lui Mihai. După bătălia de la Călugăreni, în drumul său spre Târgoviște, se spune că domnitorul ar fi trecut și pe la sihăstria din pădure și-n amintirea acelui popas s-ar fi sădit în locul respectiv un stejar. La un moment dat, acest vodă închină Mănăstirea «Mihai Vodă» din București și Mănăstirea «Buna Vestire» de la Bolintin Mănăstirii «Simonos-Petras» din Sfântul Munte. După acest act începe decăderea așezământului din pădure, distrugerea lui de către turci”.

Dispariția materială a acestuia nu a șters însă și amintirea lui din mentalul colectiv al zonei. „Un alt pădurar mi-a arătat undeva în adâncimea codrului un loc care se nu­mește «Groapa cu comori», despre care se spune că ar fi locul adevărat în care s-au ascuns odoarele mănăstirii pentru a fi salvate de turci și de tătari. Aceeași informație am regăsit-o și într-o carte a lui Nicolae Iorga. Un bătrân mi-a povestit și el că acele odoare ar fi fost îngropate de fapt într-o fântână din apropierea actualei mănăstiri, că un brutar din Malu Spart și le-ar fi însușit și din această cauză toată familia sa ar fi suferit mari necazuri”, ne mai spune doamna profesoară Milica Dan.

Viața ca un Post Mare

Viața actualei aşezări monahale de la Bolintin Vale, la început metoc al Mănăstirii „Radu Vodă” din București, a început în 2004, iar în 2005 s-a pus piatra de temelie a viitoarei biserici. Ea a fost ridicată între 2006 şi 2007, când aici a fost adus protosinghelul Mina Străinu, fost diacon al părintelui Iustin Pârvu de la mănăstirea nemțeană „Petru Vodă”. „Am venit la Mănăstirea «Radu Vodă» din București în 2007, unde am fost hirotonit ieromonah de către Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor pe vremea aceea. A doua zi după eveniment am fost trimis cu ascultare în această mănăstire, ca stareț, unde am găsit doar un șantier deschis. Abia ajuns, am pus regulă de rugăciune și am stabilit un program liturgic. Biserica era neterminată și, deci, nesfințită. Așa că am slujit prima Liturghie pe Sfânta Masă din beton, pe care am așezat un cearşaf alb, curat, și Sfintele Vase primite de la părintele stareț Nectarie de la «Radu Vodă». Era foarte important să fac pace și liniște în acest loc uitat, frământat de istorie și de lucrările șantierului, pentru a da semnal de așteptare credincio­șilor care aflaseră despre sosirea noastră. Am început să mă întâlnesc mai întâi cu ei în fiecare miercuri, la ora 19:00, la Sfântul Maslu. Acum vin la această slujbă peste 200 de oameni. De atunci, ziua de miercuri a rămas neclintită în programul liturgic, indiferent de vreme, de probleme sau de orice altceva. Am continuat cu Sfânta Liturghie în noaptea de vineri spre sâmbătă. Și oamenii au început să tot vină. La început mai puțini, apoi din ce în ce mai mulți. Deschizând ușa către Dumnezeu prin rugăciune, m-am preocupat ca toate să fie și să funcționeze cum trebuie. Ca și Postul Mare al Sfintelor Paști în care ne aflăm, eu cred că viața în mănăstirea noastră este tot un fel de post, care se desfășoară într-o anume smerenie, alături de pădurea din jur, de animalele și păsările pe care le creștem, cu cerul și cu Dumnezeu deasupra. Și pentru toate acestea Îi mulţumim. Suntem privilegiați pentru că în fiecare dimineață ne trezim cu o bucurie nespusă și «vorbim» cu toată creația Lui. Acum este perioada în care trebuie să ne abținem nu numai de la dorințele pântecelui, ale privirii, ale gurii, ale celorlalte simțuri care duc la căderea spirituală a sufletului, ci și de la judecarea aproapelui, de la starea care ne transmite uitarea de rugăciune. Înfrânarea este o men­ți­nere a liniștii sufletești. Aglomera­ția, agitația, starea grea de viață ne determină amânarea înfrânării pe care o cere postul, din cauză că astăzi suntem o societate conectată la mari provocări ale spiritului. De aceea ne ținem de programul liturgic stabilit, realizând o colaborare ziditoare între cele văzute și cele nevăzute. Altfel am rămâne triști, nemulțumiți, răi, scandalizați de la nimic, ne-am despărți, ne-am rupe prieteniile. Astăzi trebuie să oferim societății, care se află într-o stare gravă a căderii duhovnicești, soluții de ridicare din rătăcire și din păcat. Dacă postim neserios, de formă, lucrurile nu mai sunt făcute cu temelie”, ne mărturisește părintele stareț Mina, care, când este nevoit să iasă din mănăstire, să meargă undeva cu treburi, se întâmplă ceva ce nici nu-și poate explica: nu-i vine să plece! De parcă nu s-ar mai întoarce. „Eu sunt singur aici. De aceea trebuie să mă consiliez eu însumi, să gândesc și să planific totul. Puterea duhului acestui loc închinat Născătoarei de Dumnezeu, uitat, pierdut în istorie, este însă foarte mare. Maica Domnului îmi dă curaj să pot duce totul la capăt și să mă regăsesc statornicit în lucrarea lui Dumnezeu. Iată de ce țin permanent biserica în forma cea mai așezată pentru rugăciune, ca să nu fie uitată, indiferent de ce se întâmplă în jur”, ne mai spune părintele.

Conexiuni și trăiri speciale

În mănăstirea părintelui Mina se trăiește o Bună Vestire continuă, care are conexiune cu Buna Vestire a sihaștrilor și călugărilor de peste timp, nevoitori în acest areal. În lucrarea acesteia se înglobează tot ceea ce se realizează aici, respirarea pădurii, cântecul păsărelelor, tresărirea primăverii și toate celelalte ale locului. „Vă mărturisesc acum cum a rânduit Maica Domnului ca eu să ajung să fiu ceea ce sunt și cum am ajuns aici. După intrarea mea în monahism în 1995, la Mănăstirea Hadâmbu din zona Iașiu­lui, la patru ani distanță, de praznicul Bunei Vestiri, am fost călugărit. După aceea, în 2001, de Naș­terea Maicii Domnului, am fost hirotonit ierodiacon. În 2006, la Mănăstirea «Radu Vodă», am fost hirotonit preot, fiind după aceea trimis aici, la mănăstirea cu hramul «Buna Vestire», să plinesc cea mai importantă lucrare din viața mea și cea mai mare bucurie din anii de călugărie. În 2007, când la propunerea Preasfințitulului Părinte Ambrozie, Episcopul nostru, așeză­mân­­tul acesta a fost trecut sub juris­dic­ția canonică și administrativă a tinerei Episcopii a Giurgiului, mănăstirea a fost ca o poartă deschisă și în lucrarea Preasfinției Sale, pentru că în acei ani aici se întruneau cele mai importante conferințe ale eparhiei, se lansau cărți și publi­ca­ții, își desfășurau ședințele protopopiatele noastre, preoții din parohii prindeau putere, pentru că noi în fiecare an făceam ceva nou, îmbună­tățeam câte ceva, devenindu-le pilde. În trăirea acestei Bune Vestiri eu adaug și nevoirea mea de călugăr începător alături de părintele Iustin Pârvu. Când am plecat de la «Petru Vodă» eram încă elev în anul II la Seminarul Teologic Ortodox «Veniamin Costachi» de la Mănăstirea Neamț. Deși eram stareț aici, în sesiune stăteam câte o lună la «Petru Vodă», lângă părintele Iustin, trăind în duhul lui. Plecasem cu binecuvântarea cuvio­șiei sale. La început mi-a fost foarte, foarte greu, pentru că zona în care slujeam eu era secetoasă din punct de vedere duhovnicesc. Chiar unii preoți îmi spuneau că oamenii din zonă nu prea sunt credincioși. Unii nu văzuseră niciodată călugări. Spre exemplu, pentru că primăvara drumul pe care ajungeam la mănăstire era răscolit de tractoare, trebuia să o luăm prin pădure. Pădurarul îmi dădea o cheie, dar în urma mea schimba lacătul, astfel că noaptea când mă strângeam acasă nu mai puteam trece de barieră. Erau multe lucruri care mă întristau. Și când ajungeam la părintele Iustin și-i povesteam necazurile mele, el îmi zicea: «Du-te acolo. Lasă, du-te acolo, că aici sunt eu!». Mă încuraja permanent să rabd și să-mi văd de ascultare. Așa că mă întorceam întărit la Bolintin și continuam treaba. Și mă mustram întrebându-mă: «De ce vezi lucrurile așa? De ce te raportezi așa la semeni?». Nu mi se părea corect să dau vina pe necredința oamenilor. Și tot eu îmi răspundeam: «Nu este bine ce fac. Eu voi iubi pământul acesta lipsit de dragoste și pe acești oameni». Și asta m-a făcut puternic și am putut să depășesc încercările. Și atunci am început să descopăr oameni minunați pe care, dacă nu te împaci cu tine, nu-i poți iubi nici pe ei. Așa am înțeles că locul acesta a fost părăsit de dragoste pentru că nimeni nu și-a dăruit dragostea pentru el. Toți fugeau de el în perioada comunistă. Eu mi-am spus că trebuie să-l iubesc, sunt bolintinean, am adresă aici, nu mă voi dezice de el și nu mă voi lăuda niciodată că sunt moldovean, că trebuie să trăiesc această Bună Vestire salvatoare al cărei duh lucrează aici. Asta înseamnă să-mi înmagazinez dragostea. Dacă eu urăsc pământul care este plin de mărăcini, dacă nu-l îngrijesc, nu-l sap, mă înstrăinez. De aceea trebuie să stau cu el, să nu-l refuz, și el îmi va recunoaște strădania, mă va răsplăti. Acest adevăr este dovedit acum de numărul mare de credincioși care ne cercetează, care vin la noi, ne caută și se simt bine aici pentru că îi primim în curățenie, nu le cerem nimic, ne descurcăm în dragostea lor. Chiar și centenarul Patriarhiei Române sărbătorit în acest an capătă pentru noi o dimensiune aparte, pentru că este o împlinire care are în spate și rodul rugăciunilor, trăirilor și slujirii călugărilor care s-au nevoit în timp pe aceste locuri. Pământul, poporul acesta, este plin de sfinți, unii dintre ei necunoscuți încă. Cinstea pe care noi trebuie să le-o aducem nu trebuie să fie diluată. Lor le datorăm tot binele de astăzi, pentru că ne-au lăsat o bogăție fără seamăn: credința. Această aniversare a Bisericii noastre este emblema supremă a neamului nostru. Canonizarea celor 16 noi sfinți probează din plin acest adevăr. Și cred că ei s-ar bucura dacă noi am lucra mai mult la starea noastră sufletească, dacă am fi mai împăciuitori, mai dăruitori, dacă am trăi ce spunem, pentru că ei mult ne-au oferit, iar noi puțin dăruim”, ne mai spune părintele Mina. 

Încheiem mărturisirea noastră cântând dimpreună cu obștea cea văzută și nevăzută a chinoviei părintelui Mina ceea ce și îngerii cântă: „Bucură-te, că porți pe Cel ce poartă toate; Bucură-te, steaua care arăți Soarele; Bucură-te, pântecele dum­ne­zeieștii întrupări; Bucură-te, cea prin care se înnoiește făptura; Bucură-te, cea prin care prunc se face Făcătorul; Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!”.