La Mănăstirea Poiana Mărului, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, pe care am vizitat-o recent, timpul poartă chipul rugăciunii permanente, pentru că aici lucrează de veacuri duhul Sfântului Cuvios Vasile. Ieroschimonahul învrednicit de Dumnezeu cu darul sfătuirii și călăuzirii sufletelor a fost trecut în rândul sfinților în anul 2003 de către Sfântul Sinod la Bisericii Ortodoxe Române.
Unii dintre noi trăim în acest prezent agitat indiferenți și reci, cu o mulțime de oportunități ratate, și credem că tot ceea ce ni se întâmplă este normal, fără să înțelegem că insignifiantele satisfacții nu sunt altceva decât deghizări ale lașității și mândriei noastre. Refuzăm ostentativ să ne smerim, neînțelegând mare lucru din ceea ce se întâmplă în jurul nostru și că, până la urmă, Duhul Sfânt, întristat, Se va retrage din lume, „ca strălucirea slavei din templu”, cum spunea un învățat. Și, totuși, lumea continuă să meargă mai departe, pentru că undeva, într-o spintecătură de munte, într-o casă din buricul orașului, într-o mănăstire, un pustnic, o familie, un călugăr, o maică, un duhovnic se roagă neîncetat pentru ea. Nimic nu exprimă mai elocvent și moralizator această „apocalipsă” personală a fiecăruia dintre noi, ca „Roata lumii”, un tablou din secolul al 18-lea, realizat sub semnul simbolic al Ecleziastului, aflat în biserica mică de la Poiana Mărului. O tulburătoare lecție de viață, izvorâtă parcă din Înțeleciunea lui Solomon, alegorie care ilustrează drumul omului, indiferent cine este el în viață, de la naștere până la moarte.
Legendă și istorie
La Poiana Mărului, mănăstirea de la poalele Muntelui Ulmușoru, nu ajungi foarte ușor. Poate că trebuie într-un fel să te primenești mai întâi la suflet pentru a reuși să respiri acolo bucuria nerostirii. O formă de rugăciune mai la îndemână și mai potrivită poate nouă, orășenilor, blocați în simțurile noastre exacerbate de stimuli citadini, mângâiați aici de frumusețea, măreția și tăcerea locului. La Poiana Mărului, totul este copleșitor: istoria, duhul lucrător al Sfântului Cuvios Vasile, aerul, pădurea, merii din poiană, smerenia maicilor, mirosul fânului proaspăt cosit, cuvântul părintelui duhovnic Dionisie și chiar buștenii așezați în cerc, ca niște înțelepți în jurul unei închipuite mese brâncușiene a tăcerii, pe care, cu siguranță, la ceas de Liturghie, înflorește o prescură. „Câtă vreme omul se nevoiește și veghează, el urcă, la fel ca luntrea, în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească și încetează truda, el îndată coboară la vale, ca luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile și ispitele, lucrează atunci în voie”, îi scria Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului ieroschimonahului Kir Alexie. Iată, pe scurt, esența duhului care lucrează și acum în aceste locuri. Nu se cunoaște exact vremea la care a fost înființat așezământul, nici mormântul în care odihnește întru așteptarea învierii trupul sfântului.
Începuturile mănăstirii își au rădăcinile înfipte în legendă. De aceea se spune că înainte de a fi schit aici exista o stână, ridicată de niște ciobani lângă un măr mare. În fiecare seară, ei vedeau ca o lumină de felinar în scorbura pomului, dar nici unul nu avea curajul să cerceteze despre ce era vorba. Într-o înserare de vară, au primit oaspeți trei călugări doritori de liniște și sihăstrie care căutau loc de ridicare a unei mănăstiri. Aflând povestea luminii, unul dintre ei s-a urcat în măr, unde a găsit o iconiță a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Așa s-au decis cei trei să ridice mănăstire în acel loc. Domnitorul Constantin Mavrocordat a ctitorit vechiul schit în 1730. Vatra veche a așezământului se afla ceva mai sus de cea actuală. Primul stareț al mănăstirii a fost Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. În 1771, biserica de lemn a ars, fiind refăcută în perioada 1780-1784. O a doua biserică, tot din lemn, a fost ridicată între 1810 şi 1812, de către starețul Teodosie al II-lea. Un alt incendiu a distrus așezământul în 1879. După acest eveniment, în 1893, a fost desființat. În anul 1938 a fost reînființat ca mănăstire de maici, iar după 1990, până în 2010, a fost locuit de călugări, după care a redevenit mănăstire de maici. Biserica mare are hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, cea mică „Nașterea Domnului”, iar paraclisul ridicat în 1994, „Sfântul Proroc Ilie”. Acestor hramuri li se adaugă cel al Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.
Aici a fost surghiunit Cezar Bolliac în 1840 și tot aici poposeau adesea Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea și foarte probabil Ion Luca Caragiale și Nicolae Grigorescu.
Nevoia de lucrare
După ce am vizitat mănăstirea, respirând aerul curat al muntelui, limpezindu-ne gândurile și „gustând“ din liniștea locului, am vorbit cu maica stareță Gorgonia Oanea, nevoitoare la Poiana Mărului din 2010, care ne-a spus: „În mănăstire suntem opt viețuitori: șapte monahii și părintele duhovnic Dionisie. Ne-am strâns cam de peste tot: din Moldova, Oltenia, Basarabia, Prahova, Galați, Vrancea. Suntem o obște tânără, cu maici sub 50 de ani. Locul acesta este plin de istorie și har. Trăim aici în duhul părintelui nostru ocrotitor, Sfântul Cuvios Vasile, al rugăciunii sale neîncetate, cu dragoste, cu recunoștință și cu emoție. Când ne gândim că el mergea la Iași cu carul cu boi și noi avem acum tot confortul... Tot el spunea că trebuie să ne rugăm neîncetat, nu doar psalmodiind, din lenevire și neștiință, rămânând doar în faza «copilăriei duhovnicești», ci continuu, pentru că fără rugăciune nu se poate trăi. Am întrerupe legătura cu Dumnezeu. De aceea ne învață că rugăciunea inimii trebuie să fie făcută și de mireni, și de călugări. Din păcate, noi nu am ajuns încă la stadiul rugăciunii desăvârșite a inimii, dar ne străduim”, ne mărturisește maica stareță.
Am ascultat apoi un cuvânt de învățătură despre viață și nevoire, oferit nouă de către părintele protosinghel Dionisie Constantinescu, duhovnicul mănăstirii, preotul care poartă prin acest prezent înstrăinat chipul biruitor și vindecător al rugăciunii Sfântului Cuvios Vasile, care spunea: „Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele diavolești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat. Dar cel ce umblă după rânduiala proprie și după sfatul său, adică în neascultare și în voile sale, acela cade în înșelăciune”.
Ne mărturisește părintele duhovnic: „Un duh de multă mângâiere sufletească ne «îmbracă» aici. Dar, ca să trăim cu adevărat plenitudinea lui, trebuie obligatoriu să ne golim de sinele nostru, pentru a-L așeza în inimă pe Hristos. E nevoie așadar de multă lucrare! Când a venit la noi un cuvios grec, Damaschin, de la Mănăstirea Grigoriu, din Athos, mi-a spus: «Părinte, să știi că sunt puține mănăstiri în Sfântul Munte care mai au duhul de aici!» Trăind în agitația actuală de acolo, pentru că tot Athosul este un șantier, părintele a simțit imediat liniștea de la noi. Primii isihaști, Sfântul Cuvios Vasile, Sfântul Paisie, au ales locul acesta tocmai pentru pacea și tăcerea din jur. Duhul de aici este același de la început. Și va fi întotdeauna, până la sfârșitul veacurilor! Numai noi, din cauza vieții tumultuoase, a grabei, nu mai știm să ne conectăm la el. Dar el există. Lucrează. Vă dați seama, Sfântul Cuvios Vasile, cu cei 12 ucenici ai săi, cu rugăciunea inimii, pe care toți o practicau, călugări nevoitori care mâncau după ora 6 seara doar pâine și apă, fără cine știe ce griji, ca să nu scurteze timpul de rugăciune, cu spovediri în fiecare seară când monahii își mărturiseau gândurile din ziua respectivă sfântului, duceau o viață desăvârșită. Dar, noi, astăzi, care mergem la spovedanie o dată la 40 de zile, din trei în trei luni, sau din șase în șase luni, sau din post în post, ce să mai simțim? Noi ne-am răcit de acest duh, în timp ce călugării din acele timpuri își mărturiseau zilnic ispitele care îi măcinau, pentru că altfel nu puteau să se odihnească. Rugăciunea este totul! Idealul meu cel mai de preț este ca atunci când voi muri să plec dintr-un scaun spunând: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!»”, ne mai spune părintele Dionisie.
Clipa în care se pot face minuni
Se întunecă și toaca ne cheamă la Vecernie. Simțim însă că părintele Dionisie mai are ceva să ne spună: „Rugăciunea lui Iisus nu este cea pe care o rostești prin autobuze. Ea este mult mai profundă, cu coborârea minții în inimă. Nu este suficient să rostești de sute de ori aceste cuvinte. Rugăciunea inimii este închiderea minții în această frază! Dacă eu zic acum «Doamne, Iisuse Hristoase», și-mi fuge mintea până la gardul de colo, s-a terminat cu rugăciunea! Dacă încercăm numai de zece ori să spunem această rugăciune fără să ne fugă mintea, o să vedem că nu vom reuși! Și, dacă nu reușim, înseamnă că atunci este război! Pentru că diavolul știe ce obține acela care are legătura permanentă cu Dumnezeu! În acele clipe de legătură se fac minunile! Atunci nu mai lucrezi tu, ci Hristos în tine. Atunci poți să înviezi morți și să faci minuni cu care să-i copleșești pe toți din jur! Să știți că rugăciunea nu lipsește acestui prezent. Numai că noi, din cauză că ne-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu, ne apropiem tot mai greu de esența ei. Ea există. Duhul Sfânt există!”, ne mărturisește părintele Dionisie.
Am vrut să mai aflăm dacă lumea actuală se poate salva prin rugăciune și ne-a răspuns: „Sigur. Este de altfel singura șansă! Când rugăciune nu va mai fi, dar mai ales Liturghie pe fața pământului, atunci va veni sfârșitul. Clar asta se va întâmpla! Sunt convins însă că oricât de păcătoși și îndepărtați de credință suntem, mai există totuși oameni ascunși prin crăpăturile munților, părinți și copii, monahi și monahii, preoți care, prin ceea ce se roagă, țin lumea pe picioarele ei. Datorită rugăciunii lor, noi încă existăm”, ne mai spune părintele Dionisie.
A doua zi, după Sfânta Liturghie, ne-am luat rămas bun de la gazde și am pornit mai departe, pe drumuri ascetice de munte, spre o altă mănăstire buzoiană, să trăim și noi, fie și numai pentru câteva clipe, golirea de sine, primindu-L pe Mântuitorul în inimile noastre. De undeva, dintr-un perete de stâncă, parcă, o voce ni se adresa zicându-ne: „Se cade mai întâi a ne deprinde mintea și inima cu şapte cuvinte de acest fel, spunând din adâncul inimii: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!». După ce ne vom curăți mintea cu această rugăciune, se cuvine a ne urca la cântarea înțelegătoare, adică la cântarea și rugăciunea din biserică, deoarece oricare începător, și încă pătimaș, poate săvârși cu înțelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea bisericească nicidecum nu o poate face, până nu a-și curăți mai întâi mintea cu această rugăciune. Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având același duh și dar, poruncește arhiereilor, preoților, călugărilor și tuturor mirenilor, sfătuindu-i să zică și să unească cu răsuflarea în toată vremea și în tot ceasul această sfințită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul Pavel: «Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ, ca numele lui Hristos»”. Și o adiere ne șopti la ureche că vocea care ne vorbea era chiar duhul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.
