„Aici mi-a rânduit Domnul slujirea și aici o împlinesc cu bucurie”

Povestea de viaţă a unui tânăr preot poate fi văzută, în toată simplitatea ei, ca model de răbdare, smerenie, muncă dedicată comunităţii. Este un parcurs marcat de prezența discretă, dar lucrătoare a lui Dumnezeu, asemenea celui pe care îl vedem la părintele Dumitrel Cabanov. De mic, obişnuia să meargă la strană însoţit de dascălul satului, să se implice în treburile administrativ-gospodărești ale Bisericii, pentru ca apoi să devină paroh în Parohia Corugea din judeţul Tulcea. Spune că în biserică a învățat ce înseamnă preoția nu doar în Liturghie, ci și în trudă, în ascultare și în întâlnirea cu ceilalți.

Părintele Dumitrel Cabanov s-a născut în 20 septembrie 1996 în­tr-un colț liniștit de țară, în comuna Greci, la poalele Munților Măcin, într-un sat așezat cu rânduială între stâncă și credință din judeţul Tulcea. A crescut în mijlocul unei familii de oameni simpli, harnici, cu bunici care, seara, pe prispă, înveleau copiii în povești, așa cum alții își învelesc copiii în straie. Deși în aparenţă copilăria lui nu s-a deosebit de a celorlalți copii, a fost marcată de prezența discretă, dar lucrătoare a Bunului Dumnezeu, prin părinți, dascăli și bunici.

Satul natal al părintelui Cabanov se deosebeşte de alte sate prin faptul că este un mozaic etnic și cultural, adunând oameni de toată rânduiala: cioplitori în piatră, agricultori, crescători de animale. Aici, în acest cuib de tradiții și tăcere, a învățat ce înseamnă munca, smerenia și răbdarea. Văzându-l în Postul Mare venind la spovedanie, părintele din sat l-a chemat pe tânărul Dumitrel în Sfântul Altar, moment ce avea să devină pentru el începutul unei prietenii tainice și neîntrerupte cu Biserica.

De prin clasa a V-a, mergea la strană cu dascălul satului, iar mai apoi se implica în treburile administrativ-gospodărești ale bisericii. Printre cei vârstnici simțea că învață ceva nevăzut: înțelepciunea vieții. „Mereu m-am regăsit printre ei, am sim­țit că pot profita de ex­periența vieții lor”, subliniază pr. Dumitrel Cabanov.

Când a venit vremea, a urmat Seminarul din Tulcea, iar apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă din București. Aici, în capitala agitată, Dumnezeu i-a așezat pașii în Biserica „Sfânta Ecaterina”, paraclisul facultății. Părintele Dumitrel spune că în acea biserică a învățat ce înseamnă preoția nu doar în Liturghie, ci și în trudă, în ascultare și în întâlnirea cu ceilalți. Aici și-a cunoscut duhovnicul, un om cu darul de a îndruma fără a constrânge. Aici și-a cunoscut și soția, cu care împărtășeşte bucuriile și încercările unei vieți de slujire. „Cu adevărat a fost un lucru ziditor pentru mine, cunoscând aici oameni verticali, cu valori morale solide, de la care am avut multe de învățat. Peste toată teologia pe care o poți învăța de la profesorii de renume ai facultății, cea mai mare realizare a mea a fost găsirea părintelui duhovnic, care, cu mare dibăcie, a avut grijă să nu mă rătăcesc în mirajul bucureștean. Sub oblăduirea Sfintei Ecaterina și a bisericii sale am crescut, am învățat, am cunoscut oameni de valoare, am cunoscut-o pe cea care avea să îmi fie soție și mamă a copiilor mei, dar mai ales în această biserică am conștientizat ceea ce înseamnă cu adevărat preoția și provocările ei”, mărturiseşte părintele Cabanov.

Chemarea slujirii

În timpul masteratului, pe când alţi tineri căutau servicii comode, tânărul Dumitrel Cabanov alegea să lucreze la o pescărie, într-un supermarket din București. Locul era rece, umed, cu miros greu. Ce căuta acolo? Nici el nu înțelesese pe deplin la început, dar avea să spună mai târziu că Dumnezeu îl voia printre oamenii de rând, acolo unde se gustă nevoia, unde se învață răbdarea și unde se ascultă viața: „Chiar și cei care m-au primit la interviu au rămas uimiți, ca să nu spun șocați. Ce caută un viitor «popă» la pescărie sau de ce ar dori să lucreze într-un astfel de mediu cineva care se poartă la cămașă și pantofi? Răspunsul nu este atât de simplu. Nici familia nu m-a înțeles în acele momente și cred că nici eu nu m-am înţeles, dar cu toate astea, ceva din mine spunea că acolo trebuie să fiu. Acolo am înțeles cu adevărat cum este viața celor mulți, care prin truda vieții lor trăiesc mereu cu nădejdea unui trai mai bun”.

Au urmat doi ani și jumătate de muncă alături de oameni simpli, muncitori. A învățat ce înseamnă să fii om, dincolo de slujbă sau de titlu. A fost promovat, pas cu pas, până la funcția de manager, nu din ambiție, ci pentru că își făcea datoria cu seriozitate. A înțeles că pregătirea academică nu e de ajuns. Omul trebuie să știe să asculte, să rabde, să înțeleagă. Dar în sufletul lui neliniștea creștea. Cuvintele unui cunoscut preot, actor și slujitor, rostite într-o seară în pescărie, au fost ca o sabie care desparte gândurile. Din acea clipă, n-a mai avut pace. Chemarea slujirii îi ardea inima.

După frământări adânci și o iarnă petrecută în rugăciune și reflecție, părintele Dumitrel a aflat că în satul Corugea, județul Tulcea, rămăsese vacantă o parohie. Vrednicul părinte Dumitru Oancea se mutase la Domnul, după 38 de ani de slujire. Satul, cu doar 400 de suflete, era necunoscut tânărului teolog şi așezat cam departe. Totuşi, a doua zi de Crăciun, însoțit de tatăl său și de soție, a pornit spre Corugea. În tăcerea drumului, fiecare gândea, dar nimeni nu spunea nimic. Când au ajuns, slujba tocmai se încheiase. Pe fațada bisericii strălucea icoana Sfântului Mucenic Dimitrie, numele purtat de părinte, dar și de predecesorul său. Nu era o întâmplare. „Aceasta este pronia lui Dumnezeu”, avea să spună mai târziu.

La doar patru zile după vizită, dosarul de hirotonie era deja depus. Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, l-a primit cu blândețe, realism și părintească înțelepciune. Cuvintele ierarhului i-au întărit convingerea că nu greșește. Dumnezeu lucrează prin mâinile Bisericii.

Instalarea în Parohia Corugea

Soția, aflată la începutul unei sarcini, a înțeles taina acestei chemări și l-a urmat cu nădejde, deși lăsa în urmă tot ce îi era cunoscut. La 17 ianuarie 2022, în ziua prăznuirii Sfântului Antonie cel Mare, părintele a fost hirotonit diacon. O săptămână mai târziu a devenit preot, iar la 6 februarie era instalat în Parohia Corugea. În ajunul acelei zile de lumină, însă, a venit o grea ­încercare, soția sa a suferit un avort spontan. A fost dusă de urgență la spital. În toiul nopții, părintele gonea spre Tulcea. A înțeles că începutul preoției sale avea să fie marcat de Cruce.

Ziua instalării a venit cu lacrimi și bucurii împletite. Singur în biserică, dar cu credința că Maica Domnului și Sfântul Dimitrie îi sunt alături, părintele a început o viață nouă. Slujirea nu era doar la Altar, ci și în casa parohială, în satul cu durerile oamenilor. „Ziua numirii mele în parohie a fost una care m-a marcat. O nouă viață a început după ce am intrat în casa parohială și în curtea acesteia. Atunci am realizat noi cu adevărat ce ne așteaptă. Până în luna mai a anului 2022 am stat în gazdă la o familie din sat, bucurându-ne de toată ospitalitatea și confortul dorit. Acest confort lipsea cu desăvârșire în casa în care aveam să ne mutăm. E foarte greu să vii din confortul Bucu­reștiului într-o casă de aproape 100 de ani”, povesteşte părintele Cabanov. Casa parohială era într-o stare deplorabilă, dar cu aceeași răbdare moștenită de la bunicul său, cel care îi spunea că „au bătut parii în oleră”, părintele s-a apucat de treabă.

Cu sprijinul primarului Gheor­ghe Țilică, au primit ajutor financiar pentru renovare. Într-o anexă au pregătit un spațiu locuibil, pe care l-au tencuit cu lut amestecat cu paie, după rânduiala de odinioară. S-au mutat „în plin șan­tier”, cum avea să spună părintele. Zi de zi lucrau cot la cot cu muncitorii. Până la hramul Sfântului Dimitrie, casa era gata, iar Preasfințitul Părinte Visarion a venit să o binecuvânteze.

Satul i-a primit cu inima deschisă. Chiar dacă viața de la țară e adesea idealizată, realitatea este aspră: depopulare, lipsă de educație, alcoolism, sărăcie. „Cu toții știm aceste neajunsuri, dar nu prea avem soluții. Chiar și noi, din poziția de preot al satului, ne-am confruntat cu lipsuri pe toate palierele vieții, dar așa cum spuneam și la început, eu nu pot accepta că nu se poate face ceva”, spune părintele. În mijlocul acestor greutăți, împreună cu soția, s-a pus în slujba celor mici și neajutorați.

Muncă şi nădejde în pronia divină

Au început prin a cultiva pământul, apoi au adus animale. De la an la an, gospodăria s-a dezvoltat, devenind un exemplu de muncă, bună rânduială și nădejde în pronia divină. Într-un sat cu 70 de case, veniturile unui preot sunt modeste, dar părintele spune: „Când vezi cum vin oamenii cu câte o pasăre, un animal, o legătură de ceapă, nu ai voie să te plângi. E iubire curată”. În același timp, a adus în zonă o mașină de școală auto și a început să pregătească tinerii pentru obținerea permisului de conducere. Predă religia la școala din sat și face misiune cu copiii.

„Chiar dacă nu ne putem compara cu alte parohii, noi încercăm să avem câte ceva pentru toți cei care au nevoie, nu doar la marile sărbători, ci pe tot parcursul anului. Fie că sunt haine, încălțări, produse de igienă sau alimente, găsim mereu cazuri care au nevoie. Sperăm ca pe viitor să dezvoltăm mai mult latura filantropică pentru a aduce un sprijin celor neajutorați. Am mai primit donații de la diferite persoane, cu care am făcut activități cu copiii satului, chiar și de la o școală bucureșteană”, spune părintele Dumitrel Cabanov, adăugând că „filantropia nu se face doar la Crăciun și la Paști, ci în fiecare zi în care un om bate la poartă”. Haine, alimente, produse de igienă etc., toate sunt împărțite după nevoi, cu discreție și cu dragoste. Cu soția alături, viața a prins rădăcini. În 2023, s-a născut primul lor copil, un băiețel purtând numele Sfântului Simeon. Acum, familia așteaptă venirea micuței Ecaterina. Cu fiecare zi, grija crește, dar și nădejdea. Au re­nunțat la porci, din cauza bolilor, dar cresc oi și fac brânză. Au învățat din greșeli, dar nu s-au oprit.

Biserica, la rândul ei, avea nevoie de reparaţii. Acoperișul a fost schimbat cu sprijinul autorităților, iar în prezent se lucrează la consolidare și la amenajarea unei trapeze. Lipsesc multe: o capelă mortuară, un sistem de încălzire, un spațiu pentru copii. Dar părintele știe că toate se vor rândui la vremea potrivită. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii. Ceea ce în alte sate se risipește, în Corugea începe să se adune.

Părintele își pune nădejdea în Bunul Dumnezeu și în bună­voința celor care încă mai cred în satul românesc. „Nu cerem multe, ci doar ca statul să nu uite că aici, la firul ierbii, trăiește omul simplu. Iar dacă Biserica rămâne vie, satul mai are o șansă”. Părintele se roagă pentru țară, pentru unitate și pentru o Românie care să nu-și uite rădăcinile. Se roagă pentru tineri, pentru bătrâni, pentru cei plecați și pentru cei rămași. Visează la o Românie în care fiecare preot de sat să poată spune, cu inima împăcată: „Aici este locul meu. Aici mi-a rânduit Domnul slujirea și aici o împlinesc cu bucurie”.