Vovidenia nu e un loc, e un sentiment care îţi umple rărunchii, ţi se leagă de suflet şi nu te mai lasă niciodată. Schitul şade pitit după colină, în imediata vecinătate a lavrei celei mari a Moldovei - Mănăstirea Neamţ. Vovidenia te cheamă prin liniştea înălţătoare şi istoria plină de farmec.
Din depărtare, Biserica Vovideniei apare ca un chivot de mare preţ, strălucitoare, tăcută, plină de taină şi rugăciune, stând tihnită pe dealul ce se înalţă semeţ, ca un sfânt prestol în faţa seminarului de la Neamţ. Drumul, tocit de picioarele pelerinilor, te poartă printr-un coridor lung, pripos, păzit de-o parte şi de alta de brazi înalţi şi temerari.
Cum te apropii de poartă, simţi că intri pe pământ sfânt. Totul tace. Şi vântul se smereşte, îndulcindu-se cu miros de rugăciune şi mir. În curte, ordine desăvârşită. Intri în biserică şi ritmul vieţii se schimbă. În lumina lăptoasă ce umple nava, sfinţii zugrăviţi pe pereţi par vii. Aici îl găseşti adesea pe părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul schitului, aranjând flori pentru icoana Maicii Domnului sau spovedind şi dând poveţe pelerinilor.
Privind cu atenţie chipul Maicii Domnului în icoană, vezi că pictorul i-a făurit o a doua gură, dar care nu se zăreşte parcă de prima dată. Nu ştie nimeni de ce. "Unii spun că e o greşeală de execuţie, alţii spun că icoana a fost modificată atunci când i s-a pus ferecătura, pentru a putea încadra frumos chipul Maicii Domnului. Acum doi ani, când am desfăcut icoana pentru a repara ferecătura, privind cu atenţie, am văzut că nu a fost vorba de nici o modificare. Nu se observă nici o modificare a chipului icoanei, ci aşa a fost pictată ea de la început", ne explică părintele. Apropiaţii schitului ştiu că nimic nu e greşit. "Părinţii mai bătrâni din schit spuneau că Maica Domnului de la Vovidenia se roagă stăruitor pentru oameni, cu două guri", ne lămureşte zâmbitor părintele Mihail.
O istorie plină, tăinuită de ziduri înnoite
Deşi aparent păleşte în faţa faimei marii ctitorii voievodale, sub a cărei supunere se află, zidurile Vovideniei ascund o bogată, plină şi surprinzătoare istorie. Viaţa călugărească de pe dealul Vovideniei îşi are obârşia, se pare, de prin secolele XV-XVI, când mulţi dintre călugării îmbunătăţiţi ai Mănăstirii Neamţ se retrăgeau în pădurile din preajmă, dorind să trăiască mai departe de tumultul unei lavre mari, cum era Neamţul. Totuşi, mai înainte de a se numi Vovidenia, pe acelaşi loc a existat un schit numit "Slătioru", după numele unui pârâiaş cu apă sărată ce curge în apropiere, iar hramul bisericii de pe atunci era "Sfântul Ierarh Spiridon", despre care nu se ştie exact când a fost zidită. La acest schit, Slătioru, prin anii 1700, îşi începea viaţa de călugăr Ioanichie Hasan, care în anul 1747 a devenit episcop al Romanului. Ataşat fiind de locul uceniciei sale, episcopul Ioanichie va ctitori la Schitul Slătioru, în anul 1749, o nouă şi frumoasă biserică cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului", sărbătoare numită în popor "Vovidenie".
La aproape un veac mai târziu, pentru că biserica din lemn făcută de episcopul Ioanichie a devenit neîncăpătoare, în primăvara anului 1849, a început ridicarea unei noi biserici, de zid. Cu vocea-i caldă, pătrunzătoare, ca de clopot alămit, arhimandritul Mihail ne-a istorisit despre truda vieţuitorilor din acea vreme: "Călugării de aici au muncit din greu strângând şi cărând pietre de pe cursurile apelor curgătoare din împrejurimi: Ozana, Nemţişor, Magherniţa, Slătioru, pentru zidirea noii biserici, iar după opt ani, în vara anului 1857, biserica pe care o vedem acum a fost sfinţită. Noua biserică păstrează de la cea a vlădicului Ioanichie catapeteasma şi amvonul".
Loc de tihnă pentru personalităţi
Misterul timpului trecut te învăluie, iar tăcerea sfinţilor pictaţi în culori potolite, cu privirea tânără şi parcă dojenitoare, te face să laşi orice gând lumesc în tindă. Deşi odinioară puţini călători îşi îndreptau paşii pe dealul Vovideniei, biserica schitului, ce numără nouă vieţuitori, musteşte azi de credincioşi veniţi din toate cotloanele ţării, mai ales în zilele de sărbătoare, dar şi în serile de vineri, când preoţii din obşte săvârşesc Taina Sfântului Maslu. Cuvântul duios şi braţele iubitoare ale părintelui egumen au adunat zeci de tineri ucenici împrejurul său. Cei mai mulţi dintre ei, studenţi teologi sau de conservator, deşi vin din oraşe îndepărtate, se întâlnesc adesea aici şi hotărăsc să îşi tihnească sufletele la strană, astfel încât Corul de la Vovidenia a început să devină cunoscut pentru frumuseţea cântărilor ce răsună la schit.
Dar mireasma duhovnicească a Vovideniei a atras la sine, de-a lungul vremii, pe mulţi oameni de seamă. Sub straja turlelor strălucitoare, chiar înainte de poarta schitului, şade o casă frumoasă cu cerdac, construită în anul 1937 de mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, ca reşedinţă vlădicească. Aici îşi dorea mitropolitul să-şi petreacă anii cei din urmă şi să fie înmormântat. Totuşi, vremurile potrivnice i-au adus lui Visarion Puiu, în anul 1944, exilul, astfel încât acesta a trecut la Domnul departe de ţară, în Franţa.
După plecarea vlădicii în exil, Mitropolia Moldovei i-a oferit casa scriitorului Mihail Sadoveanu, fost coleg şi prieten al lui Visarion Puiu, pe care a folosit-o ca reşedinţă de vară timp de paisprezece ani. Aici stătea scriitorul, ascultând în voie foşnetele de frunze sau şoaptele de vânt, seara se reculegea în cântările monahilor, iar alteori îşi ostoia trupul pe marginea lacului din apropiere pescuind. La Vovidenia a scris Sadoveanu romanul "Demonul tinereţii", în care spune cu măiestrie: "Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri şi fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu. Jivinele ieşite din poieni, din farmecul de piatră al întunericului cu capetele înălţate, cu ochii neclintiţi, aşteptară să sune clopotele, al căror înţeles rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri".
Multe ar fi de spus despre Vovidenia. Totuşi, cuvintele nu ar cuprinde îndeajuns farmecul şi liniştea acestui loc închinat lui Dumnezeu, pe care îţi vine să-l vâri în buzunarul de la piept şi să-l iei cu tine acasă.
