„Multilaterala“ dezvoltare socialistă a strivit sub tăvălugul ateismului comunist sufletul creştin al Teleormanului. O pustiire duhovnicească a sălbăticit în mare parte viaţa oamenilor de aici, înstrăinându-i de Dumnezeu. De aceea, astăzi, orice izbândă a Bisericii în această parte de ţară poartă chipul jertfei. Jertfă este şi înălţarea Bisericii „Sfântul Apostol Andrei“, din Trivalea Moşteni, judeţul Teleorman.
„Netoţi“. Adică „Fără judecată“. Aşa s-a chemat, de pe vremea năvălirii cumanilor, până în 1926, comuna Trivalea Moşteni din Teleorman. Nume pe care românii autohtoni (urmaşii daco-geţilor lui Burebista, care trăiseră în cetatea fortificată cu şanţuri şi valuri de pământ descoperită în sat) l-au dat unui trib de jefuitori nomazi, cantonaţi vremelnic pe aceste locuri. Fără judecată au năvălit şi comuniştii în sufletul satului, ateizându-l brutal, izgonindu-L pe Dumnezeu din inimile sătenilor. După 1990 însă, lumea s-a schimbat. Nevoia vie de Dumnezeu a devenit arzătoare, firească şi necesară ca o respirare. Aşa, Trivalea Moşteni, satul cu nume nou luat de la pădurea din apropiere, răsărită la confluenţa a trei văi, Teleorman, Teleormănel şi Crevedia, şi moştenii din zonă, s-a aşezat firesc şi în lucrarea trinitară a Sfintei Treimi. Iar locaşul ce se zideşte aici poartă ca temelie semnul noului început, asemenea începutului creştinesc, aşezat la temelia poporului român de Evanghelia lui Hristos, propovăduită de Andrei, primul Său apostol.
Zidire şi Liturghie
Într-o zi mohorâtă din această iarnă, iertată de ploile necontenite din ultima vreme, am ajuns şi noi în Parohia Trivalea Moşteni II, din Protopopiatul Videle, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului. Doream să-l cunoaştem pe părintele paroh Bogdan Nicolae Nedea, cel care, împreună cu noua lui obşte, se nevoieşte cu râvnă să vindece rănile trecutului satului Trivalea, rămas fără biserică şi fără parohie din 1949. Aşa am descoperit cum un sfânt locaş, ce se zideşte şase zile din săptămână, se curăţeşte, se smereşte şi se sfinţeşte în a şaptea, şi în sărbători, pentru a-L primi în Altar pe Mirele Hristos.
„Am fost hirotonit preot pe 1 decembrie 2010 de către Preasfinţitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Iar din 2012, când a fost înfiinţată această parohie, prin scindarea vechii Parohii Trivalea Moşteni, am devenit paroh. Pe 5 aprilie, acelaşi an, s-a pus piatra de temelie a acestei noi biserici, de către ierarhul nostru. Şi, astfel, împreună cu cele 400 de suflete de aici, majoritatea credincioşi pensionari, ne putem bucura de revenirea lui Dumnezeu printre noi. De ajutorul Lui, pe care îl primim atât în slujbe, cât şi în munca execută pentru ridicarea casei Lui. Ceea ce mă bucură este faptul că mult sprijin primim din partea copiilor din parohie, elevi de şcoală generală şi liceeni. Tot ceea ce vedeţi că s-a ridicat aici s-a realizat prin voluntariat. Cu entuziasmul lor, am demarat repede lucrările, am turnat fundaţia, apoi am ridicat biserica pe o structură uşoară din lemn, izolat cu polistiren la exterior, cu vată de sticlă şi rigips la interior. Urmează a fi pictată. Când am început lucrările, nu ne gândeam că vom ajunge să vorbim despre pictură atât de repede. Dar voia lui Dumnezeu, sprijinul Maicii Sale şi al Apostolului Andrei, ocrotitorul sfintei bisericii, ne-au purtat atât de repede în această situaţie“, mărturiseşte părintele paroh.
Sărăcia cuvintelor
În biserica aflată încă în construcţie, în cursul săptămânii se lucrează, iar duminica şi de sărbători se slujeşte. „Prima Sfântă Liturghie am săvârşit-o de Sfântul Gheorghe, la numai un an de la punerea pietrei de temelie. Locaşul nostru s-a ridicat la îndemnul Victoriei Buzatu, o credincioasă din sat. Ea a fost cea care s-a luptat să avem biserica noastră. Oamenii mergeau la slujbe în satul vecin. S-a propus mai întâi să slujim în clădirea şcolii dezafectate din curte. Dar, din cauza stării ei de degradare, s-a ajuns la concluzia că ar fi mai bine să ridicăm o biserică nouă. Am prins atâta dragoste de acest sfânt locaş, încât nu m-aş mai dezlipi de el. Aş sta zi şi noapte în biserică! Nu pot exprima prin cuvinte ceea ce simt. Ar fi prea sărace pentru a vorbi despre bucuria şi mulţumirea care mă stăpânesc când văd această lucrare. Cu atât mai mult, cu cât mă gândesc că am pornit la drum doar cu 600 de lei! Ceea ce am reuşit să facem după numai aproape trei ani este peste puterile mele de a înţelege. Sperăm, ne rugăm la Domnul, ca anul viitor să fie terminată şi pregătită pentru sfinţire“, mai spune părintele Bogdan Nicolae Nedea.
Ca o împăcare
Am mers să o cunoaştem pe mătuşa Victoria Buzatu, care locuieşte singură la câteva case de biserică. Am găsit-o pe femeia de 71 de ani frământând un aluat. Mâinile ei, cu urmele tuturor încercărilor vieţii zugrăvite pe ele, modelau în tăcere boţul. Şi coca parcă prindea chip de om. De jertfă.
Ne-a primit în pragul uşii, încercând timidă să-şi ascundă mâinile. Am rugat-o să rămână aşa, cu urma aluatului dospind pe ele, şi să ne povestească cum a fost cu biserica.
„Făceam patru kilometri pe jos până la Moşteni sau la Brătăşani, cu coliva, cu sărindarul, pe vânt, pe viscol, pe ploaie. Opt ani, de când mi-a murit bărbatul, am făcut drumul ăsta. Dar eu port Biserica în mine dintotdeauna. La Brătăşani, am contribuit şi cu bani din pensia mea de colectiv, şi cu muncă, după cum am putut şi eu. Spălam covoarele, făceam curăţenie. De-acum, fac mai multe pentru biserica noastră. Sufletul meu vrea mai multe pentru aceasta. Eu am propus înfiinţarea ei, chiar dacă unii ziceau că nu ne trebuie, că mai bine o discotecă! Cum, Doamne- iartă, să ai mai mare nevoie de o discotecă? Uneori, nu pot merge să muncesc acolo, dar plătesc un om în locul meu. Pentru mine, Biserica este totul. Noaptea, în somn, când trebuie să merg la slujbă, vine cineva şi mă scoală. Ori soţul meu, ori altcineva. Mă visez uneori că pierz coşniţa, că nu o mai găsesc, că nu mai mă duc. Şi atunci mă trezesc şi plec!“, ne spune femeia.
Am părăsit Trivalea Moşteni cu imaginea acestei femei care frământă chipul de jertfă al pâinii, şi cu celălalt chip - cel al bisericii care se zideşte şase zile, pentru ca a şaptea să se dăruiască lui Hristos. Cel care ne-a „împăcat, prin Sine, cu Tatăl, şi între noi“, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
