Într-o vorbă celebră, Petre Ţuţea spunea că „în Biserică afli că exişti”. Biserica este, aşadar, „cartea de identitate” cu care ne legitimăm în viaţă, în istorie. La fel, comunitatea se identifică şi se descoperă în viaţa Bisericii. O biserică veche dintr-un sat din Bărăgan, zidită din cărămizile unui palat al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, îşi adaugă sieşi şi credincioşilor, ca semn identitar, şi purpura martiriului şi aureola mântuirii. Este ceea ce am descoperit şi noi închinându-ne în biserica satului Siliştea, judeţul Călăraşi.
Departe de zdrumicăturile zilei, de provocările cotidianului de zgură al oraşului, ce-ţi macină firea şi trupul, celulă cu celulă, clipă de clipă, satul Siliştea, din comuna călărăşeană Valea Argovei, pare a se fi uitat pe sine într-un ev trecut, în care şi cuvântul, şi oamenii, şi ţărâna sunt conectate direct la izvorul nevăzut şi tăcut al timpului. Aici, nimic nu se grăbeşte, nimic nu cere, nu reclamă, ci totul se dăruieşte, cu o simplitate dezarmantă, lucru înţeles probabil astfel, mai puţin de silişteni, şi mai mult de cei care le calcă din afară hotarul.
În firescul unei zile de vară, am ajuns la biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din Siliştea, descoperind în patriahala-i tihnă ce o face atât de specială şi ce dimensiune dă ea identităţii creştinilor şi comunităţii cu care se identifică.
Ghid ne-a fost părintele paroh Ion Bădica, omul care, de când a „intrat” în identitatea Bisericii, şi-a aşezat propria-i viaţă, familia, slujirea, în viaţa parohiei, identificându-se cu ea.
Urmele culturii neolitice Gumelniţa, descoperite în hotarul lui, împing începuturile satului în preistorie, iar movilele din apropiere, Obileasca, Buharului şi Movila cu două cruci poartă în prezent ecoul ţipătului dropiilor de odinioară, care se purtau prin stepă ca nişte adevăraţi patriarhi ai câmpiei, cum atât de plastic o spunea Alexandru Odobescu în „Pseudokinegetikos”.
Satul s-a dezvoltat pe moşia Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, sub numele de Obileşti, iar biserica lui a fost ridicată de Zoe Brâncoveanu, în 1860, din cărămida scoasă din ruinele palatului care fusese ridicat de sfântul voievod pe ostrovul din marginea satului, între două braţe ale râului Mostiştea. După 20 de ani, avea să ridice tot din cărămida ruinelor palatului de pe insulă şi biserica din satul vecin, Valea Argovei, care are acelaşi hram.
„La 1860, Zoe Mavrocordat Brâncoveanu, domniţa înfiată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş de sânge al marelui domn, de la o soră a soţiei lui, pentru că el nu avea copii, a ridicat biserica noastră. În 1826, Zoe s-a căsătorit cu Gheorghe Dimitrie Bibescu, a cărei familie a moştenit averea de 10.000 ha de pământ a Brâncovenilor”, ne spune părintele paroh Ion Bădica.
Când am ajuns la biserica din mijlocul satului, o mână de credincioşi îi curăţa curtea în care prea multele ploi din această vară ridicaseră buruienile printre cruci.
Există ceva tainic şi temeinic aşezat în chipul acestui sfânt locaş, căruia anii, deşi l-au îmbătrânit, nu i-au alterat frumuseţea. Aflându-i istoria, citindu-i pisania, aveam să înţelegem de unde acest sentiment de temeinicie. Albă ca o coajă de calcar, cu o clopotniţă veche din scândură, cu câteva cruci şi o troiţă la intrare, biserica adună continuu, luminează, dă sens şi speranţă vieţii înseşi, satului, creştinilor, care se regăsesc în ritmul Sfintelor ei Liturghii. Nimic nu rămâne pe dinafară, nimic nu rătăceşte, ci totul se adună, se regrupează în lumina unei aureole de sfinţi. Şi ne gândeam dacă nu cumva odată cu cărămizile rupte din trupul palatului voievodului martirizat nu s-a aşezat în carnea zidurilor ei şi jertfa marelui martir. Dacă nu cumva sângele lui a împurpurat şi aici veşnicia, iar icoanele familiei martire, pictate pe peretele vestic al sfântului locaş, cu atâta inocenţă, nu clamează continua nevoie de jertfire. Adevăr pe care, şi în care, trăieşte comunitatea creştină de aici, pentru care jertfa înseamnă dăruire. Continuă şi necondiţionată dăruire. Astfel înţelegem cum se face de nimic nu se grăbeşte, nimic nu cere, nu reclamă, ci totul se dăruieşte aici. Aproape că nici vorbele nu-şi mai au sens, pentru că şi ele, când vin de la credincioşi sau de la părintele paroh, tot daruri sunt.
Nu se cunoaşte numele episcopului care a sfinţit-o iniţial, ci numai cel al primului preot, Ianache Tudorică, adus de Zoe Brâncoveanu din Ialomiţa, să săvârşească Sfânta Jertfă în altarul ei, iar fiul său, Neagu, zis logofătul, să-i dea răspunsuri de la strană.
Trecută prin încercări, cutremure, degradări, biserica de la Siliştea a rămas vie şi luminătoare.
„Zoe Filipescu, urmaşa lui Zoe Mavrocordat Brâncoveanu, care locuia la Paris, a moştenit moşia de aici. În vremea ei, pe la 1913, biserica a fost reparată, iar Zamfirescu Călăraşi a pictat-o. De la el se mai păstrează doar o icoană a Maicii Domnului, pe lemn. Fiind dotată cu odoare din argint suflate cu aur, în 1914, trupele turco-bulgare, care veneau de la Turtucaia, au devastat biserica, furându-i-le. Au luat şi clopotul cel mare, care era din vremea lui Brâcoveanu şi pe care, aşa cum spune tradiţia, l-au scăpat în Mostiştea. Ne-a mai rămas doar un clopot mai mic de la Zoe Brâncoveanu, realizat în Germania, pe care este scris numele donatoarei. După cutremurul din 1977, acesta şi cel cumpărat de enoriaşi în 1924 au fost coborâte din turla bisericii şi montate în clopotniţa de lemn. În 1973, biserica a fost repictată, iar în 1976 a fost resfinţită”, ne mai mărturiseşte părintele, „uitând” să ne mai vorbească şi despre cele făcute de sfinţia sa pentru ca ea, biserica, să rămână, cum spunea Petre Ţuţea, „locul în care afli că exişti”. Aşa că ne-am mulţumit cu simplitatea şi puţinătatea vorbelor, cu emoţia de a călca într-un locaş care poartă în carnea pereţilor lui chipul împurpurat al martiriului Brâncovenilor, descoperind în darul tăcerii nu numai măreţia smereniei, ci şi bogăţia şi plinătatea vieţii, aşa cum se trăieşte doar în Hristos. Adică în adevăr, lumină şi mântuire.
