Chişinăul este un oraş modern, cu vreo 730.000 de locuitori. Deşi trăieşte momente dificile, datorită închiderii fabricilor şi plecării multor cetăţeni la lucru, pe meleaguri îndepărtate, ca şi la noi, oraşul plin de vegetaţie, parcuri, alei şi pomi (aşezarea fiind considerată cea mai verde capitală din Europa) are toate înzestrările turistice. Pe lângă cele 24 de lăcaşuri de cult ortodoxe, monumente istorice, în cuprinsul său se găsesc vreo 20 de localuri muzeistice (între care Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul de Arheologie şi Etnografie, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Literatură Română „Mihail Kogălniceanu“, Muzeul de Artă, Casa Memorială „Al. Puşkin“). Aici se editează 13 publicaţii în limba română şi 9, în limba rusă. Oraşul deţine 34 de hoteluri purtătoare a tot felul de stele, plus vreo sută de restaurante, cu bucate tradiţionale şi nume apetisante (bunăoară, „Chifteluţa“, „Sărmăluţa“). Zeci de străzi poartă nume româneşti, cum rar se întâmplă prin alte părţi. Tot ce am văzut în călătoria pe care am făcut-o în Moldova m-a făcut să mă gândesc că basarabenii sunt fraţii noştri de istorie şi neam, unii poate mai înstrăinaţi, datorită vitregiei vremurilor şi îndelungaţilor ani de despărţire, dar aparţin aceleiaşi familii cu suflet cald şi primitor, ce se doreşte unită. „Dumnezeu e mare“, vorba pictorului, iar o vizită prin satele de dincolo de Prut, încă neatinse de aripile modernităţii, echivalează cu întoarcerea la „baştina“ străbunilor.
(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)
Încheindu-se cursul de ghizi transfrontalieri, organizat de Centrul de Informare Turistică al Primăriei ieşene, cu concursul Mişcării Ecologiste din Moldova, în baza proiectului comun „Beautiful Moldova“, ce are ca obiect dezvoltarea activităţii turistice între cele două ţări, sâmbăta trecută, fericiţii absolvenţi au pornit într-o excursie de documentare peste Prut. Trecând rapid prin Tomeşti, Osoi, Răducăneni, pe la ora 8:30, autocarul era în Vama Albiţa. S-a făcut identificarea călătorilor cu paşapoartele, acestea fiind apoi duse la birou, probabil pentru verificarea cu calculatorul. În fine, s-a ajuns la vama moldovenească, unde verificarea paşapoartelor a mers mai repede, dar fiindcă şoferul n-avea un document, autocarul a intrat în aşteptare, ocupanţii găsindu-şi de lucru pe la casa de schimb valutar, unde au dat 10 lei româneşti pe 40 moldoveneşti. După intervenţii şi o taxă plătită, s-a putut continua deplasarea.
Şoseaua cu două benzi mărginite de clasicele dungi albe şi însoţită de două şiruri de arbori, mulţi nuci, dintre care se iţesc tufele de „coroniţa miresei“ sau „voalul miresei“, ninse parcă de puzderia florilor dalbe, se strecura grăbită prin marea de verdeaţă a lanurilor bogate.
Ajungând la secularul codru al Hâncului, mult întinerit de securile vremurilor nemiloase, autocarul a părăsit şoseaua Chişinăului şi, afundându-se în adâncul umbrit şi răcoros, s-a oprit în faţa unei costişe pe care se deschidea imaginea picturală a unui tablou cu liliac înflorit, arbori chipeşi, o pajişte brăzdată de râuri de lalele însângerate şi cu un grup de zidiri cochete, parcă ieri văruite. Era Mănăstirea Hâncului, ctitoria străveche a vestitului serdar (comandant de oaste) Mihalcea Hâncu, care, împreună cu clucerul (cel care răspundea de magaziile şi depozitele domneşti) Constantin şi Apostol Durac, a ridicat norodul Orheilor şi Lăpuşnei (decembrie 1671) împotriva nedreptăţilor şi dărilor domnitorului Gheorghe Duca (1668-1672 şi 1678-1683), alungându-l din tronul Ieşilor şi dând iama prin capitală. Întorcându-se cu ajutor turcesc, domnul a pedepsit aspru potrivnicii, unii dintre capii răscoalei scăpând în Polonia, iar alţii, închingaţi şi schingiuiţi, fiind duşi la împărăţie pentru a da socoteală. Drept recunoştinţă pentru izbândă, Duca a închinat Atotputernicului frumoasa mănăstire de pe dealul Cetăţuia(1672). Întorcându-se acasă şi bătăiosul serdar Mihalcea Hâncu, răscumpărat, se spune, de familie, a adus şi el adânca sa mulţumire Cerului pentru scăparea cu viaţă, ridicând în mijlocul codrului Hâncu un schit pentru maici, cerut de fiica sa, Elena, ascunsă într-o peşteră de groaza silniciilor (1678).
Ars şi risipit mai târziu de ceambururi tătăreşti, schitul reînvia prin truda unor preacuvioşi sihaştri, devenind apoi mănăstire călugărească, înzestrată cu zidire din piatră de prin 1835 şi păstrându-şi menirea până în anii 1948, când puterea sovietică o desfiinţa, dăruind aşezământul unui sanatoriu TBC. Redat apoi maicilor, legendarul lăcaş, închinat Sfintei Cuvioase Parascheva şi înconjurat de chilii, stăreţia veche şi aceea nouă, a mai primit în coastă o nouă biserică, cu turle înalte, în care aşteaptă să-şi ia locul pâlcul de clopote cu glasuri grave aşezate acum pe un stelaj metalic.
La Căpriana, pe urmele lui Ştefan, Petru Rareş şi Lăpuşneanu
Mai privim o dată zidirile albe, elegante şi strălucitoare din pajiştea cu înfăţişare de parc cochet şi ne continuăm drumul pe şoseaua Chişinăului, mărginită de un şirag de arbori flancat de kilometrice rânduri cu viţe de vie, întinse pe sârmă şi şpalieri. E semn că mare parte din vestita comoara viticolă a Moldovei, trecută şi ea prin cerinţele privatizării, a scăpat cu pierderi mai reduse, împărţindu-se terenul ţăranilor, dar păstrându-se statornicia viţelor, fapt pentru care ţara este un redutabil exportator de vinuri şi în prezent.
Ajungând în preajma fostului codru al Lăpuşnei, rărit în zile noastre, o luăm iar la dreapta, în coborâş, şi ne oprim pe un povârniş la poalele căruia, jos de tot, se deschide valea satului Căpriana, cu case ochioase şi vestita mănăstire voievodală în mijloc, ca o regină înconjurată de poporăni.
Aşezământul bogat înzestrat oferă privirilor un întreg complex mănăstiresc în stil bizantin-rusesc ridicat în jurul străvechiului lăcaş „Adormirea Maicii Domnului“, cunoscut din vremea lui Alexandru cel Bun (1429), prefăcut din zid de Ştefan cel Mare (1491-1496), întărit de Petru Rareş (1542-1545) şi consolidat de Alexandru Lăpuşneanu, aprigul fecior al Lăpuşnei, care a adus Iaşilor reşedinţa domnească de la Suceava.
Ca şi la Hâncu, alături de străvechea ctitorie aflată în reparaţii, de-a lungul timpului, s-au mai ridicat bisericile „Sfântul Gheorghe“, din 1840, şi „Sfântul Nicolae“ (lăcaş de iarnă), din 1903. Întreg complexul este păzit de o poartă mănăstirească monumentală şi privegheat de palatul stăreţiei mitropolitului Gavriil Bănulescu Bodoni, iniţiatorul arhiepiscopiei Chişinăului după ruperea Basarabiei din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare de armatele ţariste în 1812.
Intrăm în Chişinău
Aşezarea trecând prin ample reparaţii, după plimbarea printre vechile zidiri prezentate de un călugăr, ghidul mănăstirii, ne-am continuat drumul, pe la prânz autocarul intrând vertiginos în Chişinău şi parcurgând strada închinată domnitorului Ştefan, care s-a mai numit Lenin, iar mai demult Alexandru, după numele bătrânului domnitor sau al ţarului.
Bulevardul rezidenţial adăposteşte clădiri oficiale, care au înlocuit parte din zestrea imobiliară veche, în mare parte distrusă de anii războiului (1940-1944), în schimb străzile lăturalnice păstrează încă multe clădiri din veacul trecut, unele elegante, în culori pastelate, aflându-se pe strada Bucureştilor. La Chişinău, registrul clădirilor de importanţă patrimonială, spre lauda istoricilor şi arhitecţilor oraşului, înregistrează vreo 900 astfel de zidiri.
Ajungând în strada cu nume franţuzesc, Grenoble, ne-am oprit în parcarea hotelului „Vila Verde“, pitorească ospeţie a unui oenolog, doctor în ştiinţa vinului, Alexandru Sapojnic, şi am privit noul lăcaş, cu alură de catedrală, ce se construieşte peste drum de către Mitropolia Basarabiei.
Continuând drumul, am ieşit prin Poarta Orheiului intrând pe şoseaua largă, croită parcă pentru pistă de avioane, şi am trecut în revistă lungul şir de castani tocmai înfloriţi, îngânaţi de pe partea cealaltă a şoselei de şiragul nucilor amestecaţi cu tufe din „voalul miresei“, dincolo de care luminau văzduhul întinse lanuri cu rapiţă înflorită.
Uriaşa vale de calcar de la Orheii vechi
Lăsăm în urmă clădirile cochete ale cartierului Stăuceni şi vestita Cricova, cu peşterile kilometrice pline de butoaie, trecem prin sate şi aşezări cu grădiniţe şi case albe, în care materialul de construţie al zidurilor şi chiar al gardurilor este calcarul, din care se taie plăci sub forma unor cărămizi şi, dincolo de Ivancea, ne oprim deodată la marginea unui desiş.
Motivul? În dreapta noastră se văd marginele unei uriaşe văi, cu malurile albe şi abrupte din calcar, în care se observă sumedenie de găuri negre, peşteri locuite cândva de schivnici sau strămoşi din vremuri demult uitate. Aparţin vestitei staţiuni medievale Orheii Vechi, cu urme de trei oraşe suprapuse, în epoci îndepărtate şi mănăstiri rupestre, cu legende şi istorii întâmplate cu mii de ani în urmă, cu amintiri tulburătoare şi prezenţe palpabile din vremea dacilor şi romanilor. Unele peşteri, foste lăcaşuri de rugăciune, păstrează misterioase semne lapidare ori străvechi inscripţii creştine sau precreştine, încă nedescifrate şi greu de cercetat, datorită înălţimii la care sunt săpate în pereţii prăpăstioşi.
Coborâm în adâncul văii şi poposim la „Muzeul oraşului medieval Orhei“ cu preţioase relicve milenare, pe care ni le arată cu dezinvoltură doamna Nina Coreţchi - ghidul locaşului, o făptură scundă, dinamică şi numai suflet. Conduşi apoi de dumneaei şi de profesorul chişinăuian Alecu Reniţă - iniţiatorul Mişcării Ecologiste din Moldova şi directorul revistei „Natura“, publicaţie prestigioasă de ecologie, turism şi cultură - parcugem drumeagul pavat cu milioane de cochilii din Marea Sarmatică şi urcăm pe o stâncă rămasă ca o caraulă uitată de vreme deasupra hăului, pe fundul căreia curge răul Răut, cu origine preistorică. În imediata apropiere avem o biserică singulară, iar mai departe, pe făgaşul văii, pâlcuri de peşteri grupate precum casele unui sătuc.
Nu departe, către malul vecin, se vede conturul cetăţii Orheiului, vestită fortăreaţă în brâul de apărare al Moldovei la pomenirea căruia, cu glas pios, doamna Nina se cutremură: „Cetatea Albă, Orhei, Tighina, Hotin, Cetatea Neamţului, Suceava, Zamca, uriaşe ctitorii ale sufletului străbun zidit în pereţi de cremene...“
Bojdeuca din Butuceni
Coborâm un povârniş abrupt, cu convingerea că nu vom ajungem întregi jos şi iar ne oprim, în faţa noastră apărând un pridvor cu uşă ca de gârlici. Suntem poftiţi să intrăm în bezna unei peşteri la capătul căreia se zăreşte o geană de cer albastru. Ne pomenim în cuprinsul unui lăcaş de rugăciune cu pereţii acoperiţi de icoane şi o sfântă catapeteasmă în faţa căreia doi sau trei călugări, ale căror figuri abia se disting, vestesc adâncului sarmatic Bucuria Învierii, murmurând cel mai emoţionat şi tulburător „Hristos a înviat!“ din câte s-au auzit.
Nestingheriţi de prezenţa noastră, călugării îşi continuau slujba lor ancestrală, lăsându-ne să ne închinăm în voie, să cercetăm încăperea bisericească săpată în stâncă şi înaltă doar cât un stat de om, să vizităm chiliile în care se poate intra doar adânc plecat, ca într-un cavou, şi să ieşim pe o uşiţă pe prichiciul săpat deasupra hăului în care se preling undele mării străvechi. Un peisaj fermecător, unic poate în lume şi atât de pustiu în care vieţuiesc doar două sau trei suflete pentru care existenţa înseamnă credinţa, pocăinţă, smerenie şi veşnică rugăciune pentru cei mulţi şi necăjiţi.
Ieşim copleşiţi de măreţia locului din adâncul pământului şi, continuând drumul pe o cărare prăpăstioasă, coborâm la „bojdeuca noastră“, cum ne spune doamna Nina, arătându-ne o căsuţă străveche din vale, care păstrează autenticitatea vieţii satului românesc de demult şi nestemate din arta populară. În odăile cu vatră, horn şi cuptor stau parcă aşteptându-şi stăpâna un război de ţesut cu urzeala întinsă şi suveica între fire, o vârtelniţă înaltă şi alta mai mică, o ragilă, piepteni cu dinţii de fier, o furcă cu caierul de lâna din care îşi trage firul un fus, o meliţă cu fuiorul de cânepă tocmai bătut, câteva covoare şi carpete bătrâneşti.
Afară, o masă a tăcerii, tăiată dintr-un mare butuc înconjurat de câţiva butucei drept scăunele, pofteşte vizitatorii la oleacă de odihnă în ograda bunicilor din Moldova. Nu departe de bojdeucă se află o râşniţă pentru pasat şi bulgur, o lozniţă pentru uscarea perjelor şi cuhnea aciuată tot la gura unei peşteri pline de străchini, talgere, linguri încrustate, polonice, o chiuă şi fel de fel de prosoape adunate de la bătrâni pentru păstrarea peste veac a mărturiilor fostului sat Butucenii Orheilor, în care am ajuns pe negândite.
Ieşim în uliţă şi privim căsuţele viu colorate, unele cu garduri din leaţuri şi nuiele, ca la noi acasă, fotografiem gospodinele ocupate cu pregătirea cinei, învârtind mămăliga din ceaunelul de pe plita cuptorului din ogradă, dăm bineţe bătrânelor care tăifăsuiesc la portiţe şi ele ne răspund poftindu-ne în case, auzind că suntem „musafiri de peste Prut“ sau „neamuri“ cum avea să ne numească pictorul Andrei Mudrea, în ograda căruia aveam să şi intrăm. Fiu al satului şi locatar la Chişinău, şi-a transformat gospodăria părintească în muzeu sătesc tehnic şi etnografic, expunând prin iarbă vechi unelte agricole, precum o cotigă, un plug, o boroană, o grapă, un teasc, sape, fel de fel de roţi şi scule ruginite de ani şi umplând totodată odăile cu gravuri, acuarele, picturi, statuete, realizate în devălmăşie cu copiii satului, iniţiaţi de dumnealui în tainele artelor frumoase. Originalul său muzeu cuprinde tot atât de multe obiecte etnografice, unele cu profunde semnificaţii patriotice, cât şi un muzeu oficial, dar oferă în plus - cum glumeşte organizatorul - şi hotelul cel mai ieftin amenajat în coşul unei căruţe largi, moldoveneşti, pline cu fân mirositor şi acoperit de un coviltir sub care oaspeţii, mai ales cei de peste graniţă, dorm încântaţi.
Am ascultat tulburaţi prelegerea patriotică a sufletului umblat pe căile lumii şi întors la „baştină“ pentru a ocroti pentru viitorime uriaşele comori ale gliei strămoşeşti. La despărţire, emoţionată, o tânără din grup prinzându-i mâna a dus-o la gură s-o sărute ca pe a „bunelului“ din satul ei bucovinean. Oprind-o şi îmbrăţişând-o, pictorul i-a şters cu gingăşie lacrimile ce se prelingeau pe obrazul înfiorat, spunându-i tulburat: „În sate se află trăinicia neamului nostru şi trebuie s-o apărăm fără şovăire!“
Aveam de cheltuit leii moldoveneşti schimbaţi la Albiţa
Era noaptea târziu când am ajuns din nou la Chişinău şi am poposit lângă statuia lui Ştefan cel Mare cu crucea în mână, pe soclul căreia erau tradiţionalele buchete de flori cu panglica speranţei în libertate, am făcut câţiva paşi pe aleea scriitorilor, promiţându-le că mai revenim pentru o vedere mai îndelungată. Am vizitat Raiul florilor din strada vestită prin şirul de magazine zidite parcă din frunze şi flori, vizitate cu sârg de chişinăuieni şi de mulţi tineri în sufletul cărora îmbobocesc fiorii primelor sentimente de iubire. Apoi am dat năvală într-un magazin universal. Aveam de cheltuit leii moldoveneşti schimbaţi la Albiţa şi ne-am dus puşcă la rafturile cu dulciuri, căutând vestitele bomboane „Bucuria copiilor“. Fiind târziu, ca să nu ne rătăcim prin hăţişul străzilor, profesorul Alecu Reniţă, care ne-a luat în primire încă de la Iaşi, conducându-ne cu mărinimie paşii pe plaiurile Moldovei, ne-a scos la şoseaua Sculenilor pentru întoarcerea acasă.
Pe la ora două în puterea nopţii eram la vame, unde cele două echipe şi-au făcut datoria iute şi eficace, urându-ne „Drum bun!“, „Somn dulce!“ şi „Mai poftiţi!“ I-am asigurat că ne vom mai întâlni, căci Moldova de peste Prut este fermecătoare şi aparţine sufletului românesc.
Ne-am gândit atunci că traseele turistice ale Moldovei de peste Prut şi frumosul Chişinău n-ar trebui să lipsească din cataloagele agenţiilor noastre de turism, aşa cum măcar un canal din grila de telecablu s-ar cuveni să retransmită un post de televiziune moldovenesc, pentru apropiere, întărirea frăţietăţii şi cunoaştere mai adâncă. De remarcat că la Chişinău sunt prezente posturile bucureştene Antena 1, ProTv şi, parţial, TVR.
