Pentru călătorul care circulă prima oară pe drumul judeţean ce leagă localitatea Potigrafu de Şirna, de Cocorăştii Colţ şi de celelalte comune presărate în partea de sud-vest a judeţului Prahova, este de ştiut că Mănăstirea Pissiota apare brusc, după o curbă, la intrarea în satul Poienarii Burchii. În mijlocul câmpiei, silueta zveltă a turnului mănăstirii surprinde plăcut ochiul obişnuit până atunci cu defilarea caselor mărunte aliniate de-a stânga şi de-a dreapta drumului.
În 1993, în poarta mănăstirii părăsite de atâta amar de vreme s-au oprit trei călugăriţe. Veneau de la Ghighiu şi erau hotărâte să reînvie strălucirea ctitoriei lui Nicolae Pissiota. maica Mihaela Novacovski fusese casiera Mănăstirii Ghighiu. Pe la începutul anului 1993, ea l-a rugat pe patriarhul Teoctist să-i dea binecuvântarea de a readuce la viaţă Mănăstirea Pissiota. Primind acceptul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, maica Mihaela, împreună cu două ucenice ale sale, maica Alexia Călin şi maica Irina Călin (mamă şi fiică), şi-au făcut bocceluţele şi au pornit spre Poienarii Burchii.
Stavrofora Irina Călin, stareţa de azi a Mănăstirii Pissiota, o gazdă primitoare, care cunoaşte perfect istoria zbuciumată a sfântului lăcaş, vorbeşte cu emoţie despre maica Mihaela: "A fost un om cu totul deosebit. A trăit 68 de ani, dintre care 65 şi i-a petrecut în mănăstire. A crescut în mănăstire de la 3 ani. Pe când avea numai 4 anişori, le citea şi "pe nou", şi "pe vechi" monahiilor de la Zamfira. Maica Mihaela a avut o viaţă extraordinară şi a fost privighetoarea mănăstirii, avea un glas minunat. După Decretul 410 din 1959, vieţuitoarele de la Zamfira, deci şi maica Mihaela Novacovski, au fost mutate la Mănăstirea Ghighiu".
Gazda noastră se opreşte o clipă. Nu ştie ce episod să aleagă din nenumăratele pe care le-a trăit alături de cea căreia i-a fost ucenică. "Maica Mihaela şi-a văzut sfârşitul. În 1997 ne-a spus că va muri în aceeaşi zi cu părintele Cleopa. Într-adevăr, în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1998, m-a chemat şi mi-a spus: "Irina, mamă, să ştii că astăzi la ora 2:00 eu mă duc la Domnul!" Cu cinci minute înainte de două a început să "tragă", iar la ora două fix şi-a dat sufletul!"
Lacrimile icoanei făcătoare de minuni
Comoara cea mai de preţ a Mănăstirii Pissiota este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni. În 1996, în timpul Postului Mare, timp de o săptămână întreagă, Maica Domnului din icoană a plâns cu lacrimi de mir. De atunci, fizionomia Născătoarei de Dumnezeu s-a schimbat. Colţurile gurii sale, care până la acea dată erau uşor ridicate într-un surâs abia perceptibil, s-au lăsat, iar chipul său a căpătat o expresie de tristeţe, care devine de la an la an tot mai evidentă. "Uitaţi-vă la icoanele de pe catapeteasmă, ne spune maica stareţă. Vedeţi? Şi Maica Domnului, şi Sfinţii Apostoli au figuri senine, blânde. Aşa era şi chipul Maicii Domnului din icoana făcătoare de minuni".
În 1998, tot în timpul Postului Mare, icoana făcătoare de minuni a început să izvorască mir din vârfurile a trei degete de la mâna stângă a Maicii Domnului. De atunci, în fiecare an, în ajunul praznicelor împărăteşti, icoana izvorăşte mir. "Odată, o reporteră de la nu mai ştiu care ziar a venit să vadă cu ochii ei minunea. "Doamnă, i-am zis, eu nu ştiu când apare mirul. Dar dacă vă rugaţi fierbinte Maicii Domnului, s-ar putea să vă răspundă şi să izvorască!" Am lăsat-o singură în biserică. Ea a îngenuncheat şi s-a rugat atât de intens, încât Maica Domnului i-a răspuns, şi din vârful degetului mic de la mâna stângă a apărut o picătură de mir."
O altă comoară a Mănăstirii Pissiota este o raclă în care se află părticele din moaştele Sfântului Mucenic Trifon, ale Sfântului Teodor Stratilat, ale Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ale Sfântului Ioachim de la Vatoped, ale cuvioşilor ucişi în Sinai şi Rait şi ale unui sfânt cuvios necunoscut. Racla este aşezată în partea dreaptă a naosului. Pe partea cealaltă, într-o raclă asemănătoare, se află un alt odor de preţ, acoperământul din veşmântul Cuvioasei Parascheva, dăruit Mănăstirii Pissiota de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe vremea când era Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Aşezământul social, un mare proiect
Monahia Irina Călin a devenit stareţă a Mănăstirii Pissiota după plecarea la cele veşnice a Maicii Mihaela Novacovski. De atunci şi până acum, ea s-a străduit să întreţină şi să sporească averea mănăstirii, şi asta se vede. S-au adus îmbunătăţiri bisericii. Sfântul Altar a fost lărgit, s-a refăcut acoperişul, iar în jurul bisericii, la baza zidului, s-a făcut un brâu de piatră, care este deopotrivă frumos şi eficient.
La intrarea în mănăstire, în stânga porţii, s-a construit o clădire care adăposteşte pangarul, lumânărarul şi un agheasmatar. La etaj se află muzeul mănăstirii, iar deasupra acestuia se înalţă noua clopotniţă. "Clădirea aceasta a fost ridicată în trei luni de zile", ne-a spus maica stareţă. "Are 14 metri în lungime, patru în lăţime şi este înaltă de 17 metri. Deci, dacă era mai lată cu vreo doi metri, era mare cât o biserică. (…) A fost mult de muncă. Ia gândiţi-vă: diafragmă de la cota zero, până la 17 metri înălţime. Diafragmă, adică zid de beton..." În acest corp de clădire, maica Irina are de gând să amenajeze un muzeu al monahismului românesc.
S-a construit mult la Mănăstirea Pissiota în ultimii ani. S-a triplat suprafaţa trapezei mari, care a ajuns acum la 100 m˛, s-au mărit spaţiile destinate chiliilor, atelierelor şi stăreţiei.
Visul Maicii Irina este să finalizeze aşezământul social. Acesta este un obiectiv foarte ambiţios şi este expresia grijii pe care Biserica Ortodoxă Română o poartă oamenilor sărmani şi neajutoraţi. Clădirea este deja ridicată. La etaj va fi un azil de bătrâni cu 30 de locuri. "Locatarii" vor beneficia de condiţii deosebite. Camerele vor fi de tip hotel, cu câte două paturi, cu vestibul, baie şi balcon proprii. Tot la etaj va fi amenajată sala de mese şi va exista o bibliotecă.
La parter va funcţiona o policlinică în care bătrânii care trăiesc în azil, dar nu numai ei, vor beneficia de consultaţii medicale şi tratament. Tot la parter vor fi amenajate trei camere în care vor locui "locatarii" imobilizaţi la pat. "Mai avem mult de lucru. Mai avem de aplicat pe pereţii interiori vata minerală şi panourile de rigips. Pe dinafară trebuie să punem izolaţia de poliester…", ne-a mai spus maica stareţă.
Ai impresia că stai de vorbă cu un diriginte de şantier, nu cu o călugăriţă. "Le-am învăţat de nevoie. Acum ştiu, de pildă, toate dimensiunile fier-betonului necesar unei construcţii", ne confirmă ea.
Aşezământul social necesită investiţii mari. Maica Irina a făcut toate demersurile pentru a accesa fonduri europene. Abia la a treia încercare proiectul a fost acceptat şi se pare că acum lucrurile au intrat pe făgaşul cel bun. Tot în scopul colectării de fonduri, maica Irina a înfiinţat o asociaţie caritabilă care, desigur, ţine tot de Mănăstirea Pissiota. În statutul asociaţiei este specificat că membrii fondatori nu au nici un drept asupra "părţilor imobile" construite din fondurile strânse, iar aceste imobile intră în patrimoniul mănăstirii.
Pentru a spori confortul viitorilor beneficiari ai azilului, maica Irina mai vrea să obţină în concesiune încă 2.500 de metri pătraţi prin care să extindă curtea aşezământului social. Pe acest teren intenţionează să amenajeze un părculeţ.
Deocamdată, dacă, să presupunem, lucrările s-ar finaliza mâine şi aşezământul social şi-ar deschide porţile, "pensionarii" lui ar avea deja posibilitatea să-şi destindă frunţile.
În mănăstire, pe latura dinspre răsărit a curţii, se află nişte incinte în care trăiesc Mariana şi Tavita, două femele struţ care împart adăpostul cu o căprioară pe care au adoptat-o, o pereche de fazani imperiali, o altă pereche de păuni, ba, am văzut şi doi iepuri care se hârjoneau zgribuliţi prin iarba rece şi umedă.
O obşte mică, dar "voinică"
Am întrebat-o pe maica Irina de ce cât timp am umblat prin mănăstire nu am văzut decât o măicuţă sau două. "Păi, suntem zece "de toatele". Cele mai în vârstă suntem Maica Alexia, care are 74 de ani, şi cu mine. Restul sunt tinere, sub 35 de ani. Nu le vedeţi fiindcă sunt la "ascultări"."
După cât s-a construit la Pissiota, ne-am fi aşteptat ca obştea să fie mult mai mare. Nu poţi să nu te întrebi cum se poate ca numai zece monahii să lucreze şi în atelierul de croitorie, unde se fac veşminte preoţeşti, să trebăluiască şi în bucătărie pentru mâncarea muncitorilor şi a obştei, să robotească şi în gospodăria anexă (destul de mare) a mănăstirii, să participe şi la slujbe. Stareţa parcă mi-a citit gândul: "Să ştiţi că tot ce s-a făcut şi se face aici a fost cu voia lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Şi cu ajutorul Lor, totul este posibil!" Sunt convins că este aşa, dar la fel de sigur sunt că şi omul sfinţeşte locul.
Inginerul Nicolae Pissiota şi ctitoria sa
Nicolae Pissiota s-a născut în Grecia, în familia unor aromâni, crescători de animale. A fost un elev silitor şi, după terminarea liceului, a plecat cu o bursă la Paris, la Şcoala de Drumuri şi Poduri. În timpul studenţiei a avut o cumpănă grea - s-a îmbolnăvit de tuberculoză - şi a fost nevoit să se întoarcă acasă pentru a se trata. După ce s-a vindecat şi şi-a terminat studiile, Nicolae Pissiota s-a hotărât să se stabilească în Regatul României şi s-a angajat la Căile Ferate Române.
Tânărul inginer a prosperat repede. După ce s-a căsătorit cu Zoe Eustaţiu, fiica unui diplomat de carieră, Nicolae Pissiota şi-a înfiinţat propria antrepriză de construcţii, care a realizat mari lucrări în epocă. Astfel, inginerul Pissiota a ajuns unul dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii şi a hotărât să înalţe o mănăstire pe moşia de la Poienarii Burchii, pe care o cumpărase în 1920. Aşa a apărut Mănăstirea Pissiota.
O varietate de elemente arhitecturale
Mănăstirea Pissiota a fost sfinţită pe 8 septembrie 1928. Ctitorii acestui lăcaş au fost inginerul Nicolae Pissiota şi soţia sa, Zoe. În arhitectura bisericii mănăstirii se regăsesc stilul renaşterii italiene, elemente bizantine specifice bisericilor româneşti, dar şi linii care amintesc de sobrietatea unei biserici anglicane. Construcţia se remarcă prin silueta romantică a campaniei - turnul cu ceas -, înaltă de 20 de metri, care domină împrejurimile. Interiorul bisericii este de o frumuseţe deosebită. Frescele, impresionante prin seninătatea chipurilor şi prin prospeţimea culorilor, au fost pictate de Costin Petrescu (acelaşi artist care a realizat şi frescele Ateneului Român) şi de ucenicul său Gheorghe Eftimiu.
Catapeteasma este făcută din lemn de trandafir şi de cireş, iar mobilierul a fost sculptat de Anghel Dima, cel care, între altele, a realizat şi statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului. Pardoseala bisericii este din marmură roşie de Carrara.
În pronaos se află portretele ctitorilor, precum şi cele ale patriarhilor Miron Cristea şi Justinian Marina, realizări excepţionale semnate de Vasile Rudeanu în 1956.
Interiorul bisericii este dominat de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni. Icoana a fost pictată de Gheorghe Eftimiu şi este de o frumuseţe tulburătoare.
Istoria Mănăstirii Pissiota a fost destul de agitată. În primele două decenii ale existenţei sale a fost mănăstire de călugări. În 1948, Patriarhul Justinian Marina a transformat-o în mănăstire de maici. În 1962, Mănăstirea Pissiota a fost desfiinţată, iar maicile s-au risipit care încotro. Lăsat în paragină, lăcaşul a avut mult de suferit. Biserica s-a degradat, iar clădirile din jur s-au năruit.
