Credinţa, ca o dantelă care nu se rupe

Pe Monica Radu, autoarea cărţii biografice „Dantele interioare”, am cunoscut-o în această vară la un eveniment cultural. Invitată să povestească despre noua ei pasiune, tirul cu arcul, dar şi despre nevoia de a scrie despre drama vieţii sale, un accident în urma căruia n-a mai putut merge, ea a impresionat prin optimism, curaj şi frumuseţea întregii fiinţe.

Încă din vremea liceului, Monica a fost atrasă de literatură şi chiar de scris. Însă abia acum câţiva ani a luat în serios harul de a transpune literar ceea ce simte şi gândeşte. A fost eliberator să scrie despre tot zbuciumul prin care a trecut când avea 22 de ani, au rezultat astfel pagini întregi din biografia ei aparte, despre sentimentele şi stările sufleteşti ale unui om care trebuia să înveţe să trăiască în condiţii noi. A arătat manuscrisul unor prieteni care au încurajat-o, dar a contat mult şi părerea favorabilă a scriitoarei Aurora Cornu, care îi era şi un fel de rudă. Aşa a apărut volumul „Dantele interioare”. Ecourile au fost îmbucurătoare, cititori de toate categoriile fiind uimiţi să-i descopere felul sănătos şi optimist de a vedea lucrurile, iar cei care sunt în situaţii asemănătoare să găsească un model.

Împlinirea cea mai mare, copiii

Monica Radu este însă un model şi pentru cei care se pot deplasa pe propriile picioare. Această femeie frumoasă, care zâmbeşte din scaunul său cu rotile, se consideră printre fericiţii acestui pământ. Nu pentru că a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti, nu pentru că după câţiva ani a mai absolvit şi Facultatea de Ştiinţe Economice la Târgovişte, nici pentru că a mai studiat şi un masterat în Teologie, nici măcar pentru că este doctorand la Facultatea de Științe Economice la Universitatea Valahia din Târ­goviște! Ci pentru alt fapt, cu mult mai miraculos în condiţiile sale: „Am trei copii absolut mi­nunați!” Şi la fel de miraculos că i-a crescut fără să aibă pe lângă ea bone şi ajutoare, ci numai ea împreună cu soţul. Cei trei copii sunt acum mari: Petru are 20 de ani şi este student, Ioan are 18, iar Ilinca are 14 ani.

Viaţa privită de jos în sus

Accidentul s-a întâmplat în 1997. Autovehiculul în care se afla împreună cu soţul şi alţi membri ai familiei a intrat într-o coliziune puternică, iar Monica a suferit un traumatism sever: o vertebră distrusă definitiv şi altele afectate grav. Operaţia iniţială, lunile de stat în copaia de gips, celelalte intervenţii chirurgicale şi recuperarea ulterioară n-au ajutat-o să-şi recapete funcţia locomotorie. „După şase luni de spitalizare, la revenirea acasă, lumea întreagă se schimbase. Perspectiva mea: o lume privită exclusiv de jos în sus. Nu aveam o maşină personală, încă nu aveam un calculator, abia peste doi ani venea primul IBM, nu existau reţele de socializare. Era o izolare în care trebuia să-mi descopăr propriile soluţii pentru o viaţă independentă”, povesteşte Monica. „Îmi amintesc momentul în care mi s-a spus că va trebui să mă obișnuiesc să petrec toată ziua stând pe un scaun. Mi-am dat atunci seama că trebuie să-mi strunesc fluxul gândurilor și să-l leg de ritmul activităților fizice, pentru a nu mă încărca cu frustrări.” N-a fost şi nu este uşor: „Când gătesc, totul e înalt, e la nivelul feţei, nu am acces la orice obiect din bucătărie, nu pot să car lucruri decât într-o mână, cu una trebuie să manevrez căruciorul. Am încercat cu unul electric, dar nu e practic, nu are precizie şi fineţe în mişcări.” E foarte interesant cum copiii ei, când erau mai mici, o percepeau ca pe o mamă căreia îi pot cere orice, inclusiv „ridică-te tu şi ia-ţi!”, povesteşte ea puţin amuzată.

Forţa credinţei

Cel mai impresionant lucru este credinţa Monicăi. Nu s-a revoltat, n-a întrebat: De ce, Doamne? A simțit că Dumnezeu „a acoperit-o”, că este mereu cu ea. „În viaţa mea nici un fir de praf n-a fost la întâmplare şi n-a fost întrebare la care Dumnezeu să nu-mi fi răspuns! Am avut șansa să trăiesc în apropierea unei bunici cu disciplină spirituală. Frumusețea copilăriei mele a fost dată şi de momentele importante ale anului bisericesc, de Sfânta Împărtă­șanie, mersul la Denii sau, pur și simplu, momentul ieșirii preotului cu Sfintele Daruri în cadrul Sfintei Liturghii. Toate acestea erau momente pe care le trăiam cu o reală solemnitate interioară.”

Analist de aplicaţii informatice

După ce copiii au mai crescut, a vrut să aibă o viaţă cât se poate mai normală. A lucrat într-un birou unde trebuia să traducă diverse acte tehnice, apoi la o clinică unde a fost traducătoare pentru un medic chinez, apoi a lucrat la recepţia acelui spital. Pentru că întâlnea mulţi oameni cu probleme grele de sănătate şi de viaţă, a dorit să cunoască argumentele teologice pe care să le dea atunci când îi încuraja sau le arăta o anumită perspectivă a vieţii. De aceea a absolvit masterul de Dogmatică şi misiune de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A venit apoi cu serviciul în Capitală, într-un call center, iar acum este analist de aplicații informatice într-o mare bancă.

Schimbarea mentalităţilor, o luptă

Este o luptătoare, pune mâna pe telefon şi sună, află ce poate face şi merge personal să-şi rezolve problemele administrative. „Conduc o mașină adaptată și, în urmă cu aproape 20 de ani, când am avut prima astfel de mașină, eram primul caz din Prahova, cel puţin pentru serviciul de omologări auto şi pentru înmatriculări. Procedura de omologare a ma­șinii, improvizată pe loc, iar spe­cificațiile pentru înmatriculare și permis nu erau foarte clare... Bună­voința și implicarea ar trebui să ne fie exercițiu zilnic.”

I-ar plăcea să se implice în schimbarea mentalităţilor şi a condiţiilor de viaţă ale oame­nilor aflaţi în situaţii asemănătoare cu a ei: „Ceea ce îmi doresc este să pot participa la schimbarea perspectivei atât a persoanelor cu handicap, care nu pot sau nu ştiu să-şi conştientizeze abilitatea socială, dar și a societății, care ar trebui să vadă în categoriile defavorizate un liant, o punte de comunicare, un loc de întâlnire pentru fapte bune şi iubire.”

Cazul Monicăi a început să fie cunoscut, iar televiziunile se întrec în a o invita să-şi spună povestea vieţii, să arate că se pot face multe lucruri şi atunci când eşti într-o situaţie mai specială. Aşa a devenit colaboratoare a Proud to be Romanian, o companie care promovează branduri românești prin proiecte educa­ționale. Iar de curând a devenit şi prima femeie membră a lotului naţional paralimpic de tir cu arcul, antrenor fiindu-i Doru Danileţ. A participat la Campionatul Mondial Paralimpic din Cehia în vara trecută. Faptul o bucură nespus şi recunoaşte că „un sport paralimpic este deja o aventură asumată din perspectiva timpului și a resurselor, dar este incomensurabil câştigul în plan personal şi social.”

„Gândul bun e începutul unei minuni”

În loc de concluzie, las să vorbească răspunsul eroinei din Câmpina la întrebarea: Ce-ai învăţat din întâmplarea care ţi-a schimbat viaţa? „Am învățat că e important să formulezi clar obiectivele și să rămâi perseverent pentru că timpul nu se întoarce şi nu trebuie irosit, iar acțiunile făcute trebuie să aibă valoare și rost. Iar lucrul acesta atinge o culme atunci când iei cu tine binecuvântarea lui Dumnezeu prin gândul-rugăciune. Am învățat că gândul bun e începutul unei minuni, pentru că Dumnezeu deschide calea pentru împlinirea cu sens. Am învățat că Dumnezeu susține oamenii cura­joși. Cred că doar astfel se poate înțelege faptul că mi-a îngăduit să am trei copii excepțio­nali, în ciuda condiţiei şi sănătăţii mele. Sunt multe lucruri grele care se întâmplă în lume, imposibil de înțeles, imposibil de suportat chiar şi la nivel de idee, întâmplări în fața cărora nu se poate aduce vreun argument. Am învă­țat că, în contextul în care se pare că nu se mai poate face nimic, cel mai mare dar pe care pot să-l primesc și să-l ofer este rugăciunea: pentru mine, pentru alţii, pentru lumea întreagă.”