Marius Keller are 22 de ani şi este student la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, specializarea Teologie Pastorală. Nu se sfieşte să recunoască faptul că a crescut într-un centru de plasament. Din contră, vorbeşte oricui vrea să înţeleagă, din interior, lumea orfanilor. În plus, Marius nu uită de unde a plecat. Se întoarce de fiecare dată la „fraţii mei“, pe care ar dori să-i ajute mai mult decât o poate face momentan. Iar ajutorul de care, spune el, au nevoie copiii şi tinerii abandonaţi este în primul rând de natură spirituală.
Înalt şi firav, energic, sociabil şi cu o figură expresivă, pe care o remarci imediat în mulţime, Marius nu trece neobservat. Apoi, dacă îl cunoşti, sigur nu-l poţi uita: impresionează puterea lui mărturisitoare în Hristos, sinceritatea şi parcursul existenţei sale de până acum.
„Pe tatăl meu nu-l cunosc, din păcate, dar s-ar putea pe viitor să-l întâlnesc. Pe mama, Iuliana, o cunosc de când aveam 14 ani. Merg mereu să-i mulţumesc, să o văd. Aşa a fost să fiu de mic la centrele de plasament din Râmnicu Vâlcea“, se destăinuie Marius, fără urmă de regret pe chip.
După o pauză de câteva secunde, revine şi mai hotărât să afirme sacralitatea familiei creştine, indiferent de valurile care îi tulbură reperele: „Mama nu trebuie judecată, indiferent cum ţi-o dă Dumnezeu. Mama e sfântă, fie că e în drum, că e cerşetoare. Mama îţi dă viaţă. Tata este împreună cu ea. Indiferent dacă sunt alături de tine sau nu, sunt părinţii tăi. Trebuie să accepţi şi să te resemnezi cu situaţia în care eşti. Lipsa familiei este o suferinţă neexprimată a copiilor de la centrele de plasament. Eu am depăşit situaţia cu gândul că va fi bine. Şi a fost bine tot timpul“.
Multe întrebări, puţine răspunsuri
Primele întrebări pe care micuţul orfan şi le-a pus, când a început să perceapă cât de cât realitatea, au fost legate de copiii în mijlocul cărora a făcut primii paşi: „De ce suntem atât de mulţi într-un loc? Oare noi avem părinţi?“ Răspunsurile veneau, dar cel mai adesea nu era timp pentru lămuriri: „A fost greu, pentru că educatoarea nu ne explica clar ce este cu noi pe lumea aceasta. Eram şi foarte mulţi în perioada aceea, ajunsesem să fim peste 200 şi ceva de copii în cămin. Eram 40 într-o cameră. Îmi amintesc că aveam paturi cu grătare. Chiar dacă eram privaţi de dragostea părinţilor şi de acea trăire din familie, totuşi eram bucuroşi că ne aveam unii pe alţii“.
Timpul a trecut şi a venit vremea să meargă într-un alt centru. Alţi educatori, copii fel de fel, o nouă etapă. Marius Keller îşi aminteşte: „Am avut experienţe frumoase, dar şi din acelea care mi-au produs suferinţă, deoarece creşteam într-un egoism şi o singurătate enorme, iar eu sunt o fire altruistă, sensibilă, afectivă“. Avea nevoie de răsplata afectivă pe care părinţii le-o oferă copiilor în mod natural, dar Marius şi-o crea singur, instinctiv: „Ţin minte că o ajutam pe doamna Gabi bucătăreasa, Dumnezeu să o ierte. Aveam deja 7 ani şi căram o oală de 30 de kg, să o ajut, sau aşezam masa ca dânsa să se bucure“.
Drumul împlinirii trece prin Biserică
Copil fiind, retras în cochilia sufletului său, departe de influenţele negative ale anturajului, şi-a descoperit afinitatea pentru cele duhovniceşti: „Am fost întotdeauna o fire religioasă, am avut conştiinţa că există Cineva care mă înţelege. Când aveam o bucurie, o suferinţă, îi spuneam lui Dumnezeu. Simţeam că El există. Nu ştiu cum, de unde, mai ales că în perioada aceea noi nici nu aveam icoane în cămin. Cred că cei mai mulţi copii de la centrele de plasament au avut şi au această simţire că Dumnezeu este prezent cu ei acolo“.
Întotdeauna i-a plăcut să înveţe. De mic a avut dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege ce se întâmplă în jur. S-a gândit mult ce liceu să urmeze. În final, s-a orientat către şcoala de cântăreţi. „Am ales calea aceasta pentru că în biserică simţi o siguranţă, iar preoţii te înţeleg mai mult decât oamenii de rând. Aveam şi am această simţire că ei te sprijină şi te ocrotesc“, spune studentul teolog. Ambiţios, şi-a continuat studiile la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea. Oameni de bine i-au fost alături în aceste momente-cheie ale devenirii sale ca om, precum pr. prof. Nicolae Preoteasa, pr. Marian Florin Popa, Elena Manasia.
Pe cât de sensibil este Marius, pe atât de luptător s-a dovedit a fi: a absolvit liceul cu o medie peste 8. Dar nu i-a fost uşor. Nevinovat, a avut de înfruntat şi ostilităţile adolescenţilor lipsiţi de educaţie şi scrupule, care îl jigneau cu apelativul „Căminarule!“
„Cum am reuşit să trec peste răutăţi? Prin iertare. Mă rog pentru astfel de oameni, ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute să mă înţeleagă. Denumirea de «căminarule» te apasă, nu poţi defini acest sentiment - e o jignire. Este o suferinţă pe care eu am depăşit-o prin credinţă şi ca mine sunt mulţi“, explică Marius Keller. Aşa a ajuns să-i considere fraţi pe semenii săi, fără excepţie: „Mi-a plăcut să mă comport cu toţi oamenii în mod egal. Prietenul meu adevărat este Dumnezeu. Oamenii îmi sunt fraţi. Înţeleg acest lucru, că eu trebuie să ţin cu aproapele meu, că sunt egalul lor, chiar şi cu oamenii neliniştiţi. Nu tratez oamenii în mod diferit, poate din slăbiciune, dar apoi mă căiesc. Îmi doresc să fiu de folos în mod sincer celui de lângă mine“.
Recunoscător pentru toate câte i s-au dat, şi mai ales pentru momentul prezent, acela de a fi student în al doilea an la Facultatea de Teologie, Marius vorbeşte celor care au urechi de auzit, şi mai cu seamă celor aflaţi într-o situaţie similară: „Am ajuns pe drumul acesta nu datorită mie, ci datorită lui Dumnezeu. Dacă nu eram pe drumul credinţei, nu ajungeam aici. Orice om care Îi urmează voia este ajutat de El, mai ales dacă se lasă în voia Lui, dacă ascultă de El şi dacă nu deznădăjduieşte“.
„Acolo lipseşte religiozitatea“
Studentul nu se rezumă doar la cuvinte, ci consideră fapta o dovadă mult mai grăitoare. Marius Keller nu a uitat de unde şi-a luat zborul spre zările acestei lumi cu bune şi rele. Se întoarce de fiecare dată printre ai lui: copiii şi tinerii abandonaţi de la Centrul de plasament „Ana“ din Râmnicu Vâlcea. Ceea ce îl motivează este dorinţa proprie ca „aceştia să crească în mod religios, să-şi depăşească starea prin credinţă. Mergând la ei, înţeleg de fapt că sunt la Facultatea de Teologie. Nu înţeleg mai bine într-un an de zile la facultate cât înţeleg când merg la acei copii. Organizez cu câţiva colegi de-ai mei teologi acţiuni social-filantropice, care sper să ia amploare. Este vorba despre Gabriel Drăgan, Antonis Vlad Popescu, Dumitru Avram. Le punem o muzică frumoasă, un film religios, le ducem câte ceva de mâncare, petrecem timpul cu ei. Scopul este de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, să trăiască în Dumnezeu şi pentru El. Să-şi schimbe radical viaţa. Acolo lipseşte religiozitatea. Tot lucrul bun se face în timp, cu răbdare şi renunţare la propriul timp, la propria ta viaţă pentru alţii. Vreau să trăiesc, ajutându-i“.
Marius mai spune că niciodată societatea nu a fost dispusă să înţeleagă situaţia dramatică a acestor copii. Şi face referire, în primul rând, la frământările lor interioare, sufleteşti. De asemenea, nu a înţeles că ei sunt oameni normali. Există tendinţa de respingere, de teamă, pentru că ar putea fi periculoşi. Dar, atenţionează Keller, „vin cu argumentul că au fost oameni care au ajuns profesori, decani, care au condus state, într-un cuvânt, au schimbat în bine lumea. Iată că s-a putut! Aş dori ca oamenii să vină să cunoască copiii din centrele de plasament care trăiesc într-o lume a lor, total rupţi de realitate, dar care pot fi un câştig pentru societate“.
