Doi ani fără părintele Arsenie Papacioc

Au trecut doi ani de când la Mănăstirea „Sfânta Maria“ de la Techirghiol, în arşiţa verii toride de la ţărmul mării, avea să plece la ceruri părintele veşniciei întrezărite într-o clipă, unul din cei de pe urmă mari duhovnici ai acestui neam. Ajungând la Techirghiol, te întâmpină astăzi chilia devenită muzeu a părintelui, după care, oprindu-te fie şi pentru o clipă la mormântul permanentei privegheri, asculţi mărturiile care parcă nu se mai termină, ale celor care şi astăzi sunt mângâiaţi de părintele tuturor celor necăjiţi. Lângă lespedea rece a mormântului străjuit de flori proaspete, oamenii se roagă tămâind locul în care părintele nu conteneşte să ne dăruiască lumină, credinţă şi o nemărginită dragoste.

Întotdeauna când ajungeam lângă bisericuţa de lemn din curtea Mănăstirii „Sfânta Maria“ din vechiul oraş al lui Techir, la uşa părintelui aşteptau zeci de oameni veniţi din toate colţurile ţării. Fiecare dintre ei purta o povară sufletească sau o boală chinuitoare, fiecare venea acolo cu credinţa că dincolo de pereţii chiliei marelui duhovnic va rodi o temeinică sănătate trupească şi sufletească, iar nădejdea avea să prindă aripi. Nevoinţa celor ce aşteptau uneori zile şi nopţi îşi găsea astfel răsplata, iar părintele avea un mod al său de a tămădui, pe care nu l-am mai întâlnit la nici un alt duhovnic. Atingând epitrahilul întins pe patul din chilie, am trăit senzaţia că binecuvântarea părintelui mi-a atins tâmplele. Fiecare icoană, fiecare obiect din încăpere miroase a mir şi te îndeamnă la rugăciune. Într-o vitrină sunt rânduite cu grijă obiecte dragi care i-au aparţinut părintelui Arsenie, iar pacea care dăinuie în fiece colţişor al acestui inedit univers este unică. Maica Fevronia te întâmpină zâmbitoare, depănând amintiri prin care păstrează starea de prezenţă a părintelui nostru. Ea a vegheat la căpătâiul duhovnicului zile şi nopţi şi a păstrat fiecare clipă, pentru ca astăzi să ne împărtăşească şi nouă semnificaţia „veşniciei născute din permanentă rugăciune“. Pentru o clipă am închis ochii şi mi-am amintit fiecare „ceartă“ a măicuţei, care trudea asemenea unui „general“ la liniştea de care avea nevoie duhovnicul de la malul mării. Astăzi îi mulţumim maicii Fevronia, care ne dăruieşte bucuria de a ne ruga în pacea nefiresc de caldă din chilia marelui nostru duhovnic. Şi dacă altă dată ne ruga insistent să nu-l obosim pe părintele, astăzi ne-a primit cu prăjitură cu vişine şi nu mai contenea să ne povestească momente inedite din viaţa duhovnicească a acestuia.

Loc de trezvie şi permanentă rugăciune

Odată ajuns lângă mormânt, o stare de pace te deconectează de la viaţa cotidiană şi rămâi fascinat de mirosul de smirnă şi tămâie care pluteşte în aer. Credincioşii care au mai trecut pe aici şi-au format un obicei creştinesc din a tămâia mormântul, iar maica Maria, cea care pe lângă alte ascultări a avut şi bucuria de

a-l îngriji pe părintele, le povesteşte celor de faţă câte ceva din modul de a fi al acestuia şi cât de mult au însemnat pentru obşte rugăciunile marelui duhovnic şi permanenta lui prezenţă în acest sfânt lăcaş. Întrebată de crezul duhovnicesc al părintelui Arsenie, maica Maria le aminteşte credincioşilor un cuvânt de învăţătură pe care acesta punea mare preţ:

„Orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune, iar Dumnezeu Se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: smereşte-te, că ai pentru ce! Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre; decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic!“

Multe şi preţioase mărturii ne-a dăruit maica Maria, şi-n tot ceea ce povesteşte despre părintele Arsenie se simte duhul cu care duhovnicul ne întâmpina atunci când îl căutam pentru un cuvânt de învăţătură. Cum se lasă seara, oamenii vin să se roage la mormântul părintelui Arsenie. Unii dintre ei l-au cunoscut şi i-au urmat sfaturile, încă de când mai era printre noi, alţii i-au simţit harul mormântului. Aceştia se regăsesc, precum fraţii care provin din sânul aceleiaşi familii, deapănă amintiri şi se roagă împreună. Cu siguranţă, de-acolo de sus, părintele îi priveşte zâmbind, dăruindu-le binecuvântarea şi păstrându-i în rugăciune.

Mormântul este tămâiat de zeci şi chiar sute de ori pe zi, iar cei care o fac simt mângâierea caldă a harului care se cerne din ceruri. Am văzut astăzi trei copii minunaţi, care atunci când tămâiau mormântul zâmbeau, semn că de-acolo de sus, părintele îi mângâia, cernând dalbă lumină peste chipurile lor. Aici, în locul acesta L-au descoperit pe Dumnezeu şi întotdeauna când au nevoie de o clipă de pace a sufletului, dau fuga la părintele Arsenie. Ei ştiu că este viu, a rămas lângă noi şi tot ceea ce ne dăruieşte ne binecuvântează şi ne întăreşte. Prin trecerea la Domnul a părintelui Arsenie, am câştigat un mijlocitor în ceruri pentru fiecare dintre noi şi pentru toţi cei care ne vor urma.

„E o mare greşeală să te temi de moarte“

Celor care intrau în chilia duhovnicului de la malul mării li se deschidea întotdeauna aceeaşi perspectivă a rugăciunii, încununată de cuvinte de duh. Părintele avea obiceiul de a-i „certa“ foarte tare pe cei care uitau de rugăciune şi stătea uneori chiar şi ceasuri întregi pentru a-i face să înţeleagă cât de mare este puterea rugăciunii: „Eu sunt pentru rugăciunea din inimă. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi“… şi asta se poate prelungi şi dincolo de marea trecere, fără teamă, lăsându-te în voia lui Dumnezeu: „E o mare greşeală să te temi de moarte, chiar dacă, v-am mai spus, ea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia. Asta e veşnicia. Mori în câteva secunde, ca mai târziu să cunoşti bucuria care te renaşte. Acum. Totdeauna. Acum. Să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Viaţa înseamnă moarte continuă. Există o morală, există un dar ascuns care nu te lasă să afunzi în noroi înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu.“