Opt băieţi şi două fete. Optimişti, plini de viaţă, tot timpul cu zâmbetul pe buze, comunicativi, de parcă toată lumea ar fi a lor şi nici o grijă nu le-ar împovăra zilele. Toţi zece sunt o echipă. În viaţa de zi cu zi şi pe terenul de sport. Din 1998, formează prima echipă de baschet în scaune rulante a unei organizaţii din ţară, Fundaţia „Motivation“. În acelaşi an, au jucat în prima competiţie internaţională de profil din România, cu participarea echipei naţionale a Albaniei. Antrenamentele sportive s-au intensificat în anul 2002, în urma afilierii echipei de baschet la Federaţia Română de Baschet. Astăzi, sportivii cu handicap locomotor îşi doresc să ducă la bun sfârşit campionatul naţional, pe care l-au câştigat trei ani consecutiv, şi să joace în străinătate cu cele mai bune echipe ale momentului.
Au fost antrenaţi, până în ziua în care s-a stins, de regretata Mariana Mihoc, pioniera baschetului în fotoliul rulant, cea care „ne-a dat microbul sportului“, după cum povesteşte Filip, unul dintre jucători. Rezultatele muncii profesoarei de sport nu s-au lăsat aşteptate - trei ani la rând, echipa a fost campioană naţională. Momentan, sportivii de la Fundaţia „Motivation“ nu au un antrenor care să le perfecţioneze tehnica jocului şi care să-i apropie de performanţa mult dorită. Totul se reduce la munca în echipă.
Se spune că nu există frumuseţe fără suferinţă. Privite de aproape, chipurile jucătorilor nu trădează necazurile prin care au trecut. Dacă handicapul locomotor nu ar fi vizibil, nimic din comportamentul lor nu ar atrage atenţia celor din jur. Nu vorbesc din proprie iniţiativă despre accidentele care se fac vinovate de infirmităţile pe care le suferă, însă nici nu refuză, resemnaţi, să-şi împărtăşească experienţele. Îşi acceptă soarta şi pe ei înşişi, cei de astăzi, aşa cum sunt.
Filip: „Nu am pierdut nimic. Am câştigat.
În adâncul sufletului, sunt mai bun“
„Cred că pot spune că am devenit un alt Filip. În adâncul sufletului, e mult mai bun, pentru că, de când am avut accidentul, încerc să ajut toate persoanele cu dizabilităţi. La atelierul de la fundaţie, facem cărucioare rulante pentru copiii cu infirmitate motorie cerebrală. Mergem prin spitale, îi învăţăm pe părinţi să utilizeze corect cărucioarele, cu bătrânii - procedăm la fel. Trecând printr-o experienţă de genul ăsta, vrei să te descoperi din nou, ştii ce ai fost şi vrei să te depăşeşti. Aşa se pot face multe lucruri, care nici prin gând nu-ţi treceau, chiar şi înainte de a fi perfect sănătos“, mărturiseşte acelaşi Filip, un bărbat cu ochii ireal de albaştri.
El este unul dintre veteranii echipei. Pe lângă tenis de masă, tenis de câmp, tir cu arcul, înot, atletism, Filip joacă baschet din 1998 şi s-a bucurat, pe rând, de toate meciurile câştigate sau ratate. Pentru el, „fiecare joc are miza lui. Cele mai solicitante meciuri au fost cele cu Bosnia, Turcia şi Moldova. A fost un schimb de experienţă interesant şi util, pentru că adversarii noştri erau mult mai experimentaţi decât noi şi am avut de învăţat.“
Filip este un om deschis şi vesel. Povesteşte cu mândrie de familia lui, soţia şi fetiţa de 9 ani, care i-au fost mereu alături şi fără de care ar fi trecut mult mai greu peste accidentul suferit. În urmă cu 14 ani, când se întorcea de la serviciu pe bicicletă, a fost lovit de un tir, şi-a fracturat coloana şi, de atunci, e imobilizat în scaunul cu rotile.
„Nu am pierdut nimic. Am câştigat. Mă cunosc mult mai bine. Nu ştiu ce viitor aveam la ţară, acolo, într-un loc uitat. Poate munceam la munca câmpului, mă însuram, aveam şapte copii şi, în afară de barul din sat, nu mai ştiam nimic. Pe când aici, în primul rând, pot ajuta alte persoane care sunt în situaţia mea, am o familie, am un copil, mă văd un om împlinit“, mai spune veteranul echipei de baschet.
Primul pisc cucerit? Muntele Caraiman, Bucegi, Valea Prahovei. A fost o adevărată victorie când a ajuns în vârf. Pentru bărbatul trecut de 40 de ani, emoţia rememorării acelei întâmplări îi picură în ochi lacrimi de fericire: „Am fost la crucea de pe Caraiman în scaunul rulant. Primul vârf cucerit. Am avut, pentru câteva clipe, lumea la picioare. Am avut senzaţia că pot şi mi-am dat seama că sunt capabil de mai multe. Cu fiecare clipă încerc să mă depăşesc, să nu fac în fiecare zi acelaşi lucru.“ Şi o dovedeşte cu fiecare zi petrecută la fundaţie, fiind util celor asemenea lui. După accident, a terminat liceul şi, de curând, a absolvit şi o facultate, iar acum este hotărât să mai urmeze cursurile unei facultăţi, din toamnă.
Tibi: „Soluţii există întotdeauna. Viaţa continuă aşa cum e“
Din lipsă de timp, antrenamentele se fac o singură zi pe săptămână. Cei mai mulţi dintre jucători vin din provincie, de câteva ori pe lună, ori sunt prinşi cu activităţile din cadrul fundaţiei.
Mingea trece de la un jucător la altul. E rândul lui Tibi, cel mai nou membru al echipei, să paseze. Face baschet din dorinţa de a face mişcare. Handicapul nu-l împiedică să renunţe la pasiunea sa dintotdeauna, sportul.
„Înainte de accident jucam mult fotbal. Îmi plăcea foarte mult. Când am avut accidentul am zis că s-a terminat totul, că nu mai este cale de ieşire. Nu e aşa. Soluţii există întotdeauna“, spune Tibi. Cu câţiva ani în urmă, a plecat la muncă în Italia, cu speranţa că banii câştigaţi acolo îi vor asigura startul în viaţă. Pentru Tibi, şansa celor mulţi, iluzionaţi de mirajul străinătăţii, s-a transformat pentru el în neşansă - a căzut de pe o schelă înaltă, şi-a fracturat coloana şi, de atunci, nu-şi mai poate mişca membrele inferioare.
Vorbeşte cu o convingere şi o încredere debordante şi nu evită să strecoare câte o glumă, spre amuzamentul colegilor. „Noi vrem să demonstrăm persoanelor cu handicap că nu s-a sfârşit totul, viaţa continuă aşa cum e. Poţi să faci sport, poţi să ai o familie, poţi să conduci o maşină, poţi să ai o casă, chiar şi în scaunul rulant. Pentru noi e o luptă cu societatea, pentru că lumea ne compătimeşte şi ne plânge de milă, dar noi chiar putem să facem multe“, este de părere juniorul sportiv.
Stelică: „Oricâte nenorociri ţi s-ar întâmpla, eşti dator să lupţi“
Pentru Stelică, un tânăr de vreo 27 de ani, colţii pe care viaţa şi i-a înfipt în propriul destin nu l-au făcut să cedeze, să renunţe la luptă. Mesajul lui, ca şi al celorlalţi, este unul simplu: „oricâte nenorociri ţi s-ar întâmpla, eşti dator să lupţi“ ... “până când ajungi să iei şi permisul de conducere; eu l-am luat de trei săptămâni şi sunt mândru“, se laudă tânărul. Are şi de ce să se simtă mândru de performanţele sale, ocupă locul 392, în lume, la tenis de câmp, într-un clasament internaţional al persoanelor cu deficienţe locomotorii. Cine ar fi crezut că adolescentul de 15 ani, ale cărui picioare i-au fost furate de un accident stupid, îşi va mai găsi energia necesară să îşi revină în fire, după ce „la început, mi-a fost foarte greu, eram retras, stăteam mai mult prin casă. Mi-era ruşine să ies pe stradă“. Totul a început cu venirea la „Motivation“, în 1999. „De atunci mi-am luat viaţa în piept, am început să ies, să mă plimb. Familia a fost alături de mine, dar prietenii de dinainte de accident nu mi-au mai fost prieteni şi după aceea. S-au schimbat toţi. Unul singur, de care nu eram foarte ataşat înainte, mi-a fost alături; mă ducea în cârcă peste tot. Restul prietenilor s-au dovedit nişte profitori.“
Stelică se întreţine singur, lucrează la o firmă de termopane de aproape şase ani, s-a integrat perfect în colectiv şi a ajuns să fie unul dintre cei mai buni angajaţi. La fel ca mulţi dintre coechipierii lui, vine de două-trei ori pe săptămână, în Bucureşti, pentru recuperare, prilej cu care îşi dedică o parte din timp activităţilor sportive.
Filip, Tibi şi Stelică, trei indivizi aparent simpli, sunt, ca şi restul colegilor din echipa de baschet, exemple de perseverenţă şi răbdare, dincolo de limita suportabilităţii multora dintre noi. Cu toate acestea, nu-i vedem la televizor şi nici pe coperţile lucioase ale revistelor, chiar dacă ar merita mai multă atenţie, mai ales din partea celor care se grăbesc să-i judece după aparenţe. Trăiesc lângă noi tăcuţi şi calmi, fără să ceară nimănui nimic, fără să îşi dorească preţiozităţi materiale. Se mulţumesc cu o firimitură de sănătate, care să le dea puterea să accepte ceea ce nu poate fi schimbat şi curajul să schimbe ceea ce poate fi schimbat.
▲
„Motivation“ Romania pune în mişcare roţile schimbării
Fundaţia „Motivation“ este o organizaţie nonguvernamentală, înfiinţată în 1993, cu sprijinul Federaţiei Internaţionale a Crucii Roşii, a cărei activitate vizează serviciile medicale şi de recuperare pentru persoanele cu dizabilităţi motorii din România.
„În cei zece ani de activitate, putem spune că am obţinut foarte mult pe partea de conştientizare a existenţei serviciilor pentru persoanele cu dizabilităţi. Ceea ce ne deosebeşte de celelalte fundaţii din Bucureşti şi din ţară este faptul că, în colectivul nostru, lucrează persoane cu dizabilităţi, oameni deosebiţi, care ne sunt adevăraţi colegi şi ajutoare extraordinare pentru cei aflaţi în impas“, a declarat Dana Buzucea, director de marketing al fundaţiei.
53 de oameni inimoşi depun eforturi zi de zi pentru a schimba în bine viaţa persoanelor cu dizabilităţi motorii, producând scaune rulante pentru adulţi şi copii. Echipa mai cuprinde kinoterapeuţi, psihologi, logopezi, consilieri, instructori de recuperare activă (utilizatori de scaun rulant). În prezent, organizaţia găzduieşte, în cele trei case de tip familial, 29 de copii cu dizabilităţi, transferaţi de la diverse instituţii, deţine 1.500 de utilizatori de scaune rulante şi acordă sprijin celor peste 400 de părinţi ai copiilor cu deficienţe din întreaga ţară. Copiii sunt integraţi într-un Centru de zi, beneficiază de asistenţă maternală profesionistă, iar în perioada vacanţelor participă la programe speciale la Văratic, merg în tabere, excursii la mănăstiri, muzee.
De asemenea, adulţii sunt încurajaţi să practice diverse sporturi, precum tenis, baschet, atletism, tir cu arcul, înot. Sediul Fundaţiei poate fi găsit la adresa: şoseaua Alexandriei 478, com. Bragadiru, Jud. Ilfov, (tel: 021 4480242).
