Elena Tăbăcuţu, un secol de viaţă şi tot atâtea amintiri

Născută în 4 martie 1914, profesor Elena Tăbăcuţu este un model de voinţă şi tărie umană în faţa trecerii vremii. Martoră a schimbărilor istoriei în acest răstimp de 100 de ani, a trecut prin cele două războaie mondiale, a învins foametea şi rigorile regimurilor politice care s-au succedat, iar ca fapt inedit, a locuit timp de un an în casa prinţesei Ioana Matei Ghica Cantacuzino.

La adresa din strada Muzelor, unde locuieşte de 15 ani Elena Tăbăcuţu, cu sora dânsei, Virgilia Stan, am ajuns împreună cu părintele Gruia Zamfirescu de la Biserica „Sfânta Ecaterina“ - paraclis universitar. „Doamna Elena ne impresionează pe toţi cei din biserică când o vedem duminică de duminică la Sfânta Liturghie şi în zilele de vineri la Sfântul Maslu. Anul acesta, vom aniversa pentru prima dată ziua de naştere a dânsei alături de membrii comunităţii noastre“, spune părintele Zamfirescu înainte ca o uşă să se deschidă şi în prag să apară gazda, Virgilia Stan. Zâmbitoare, distinsa doamnă ne conduce în sufragerie. În faţa mesei din mijlocul camerei, în picioare, ne aşteaptă doamna Elena, micuţă, slăbuţă, vioaie, bucuroasă să poată îmbrăţişa cu amândouă braţele, de bun-venit, tinereţea care i-a intrat în casă.

Ne aşezăm cu toţii la masă - generaţii diferite. Preţ de câteva ceasuri ne întoarcem în timp, prin clepsidra amintirilor evocate cu precizie de profesoara Tăbăcuţu, care începe: „În total am fost 12 copii, din care au trăit doar 8 (patru surori şi patru fraţi). Am mai rămas doar patru: noi, două surori, şi alţi doi fraţi.“ Ca o încurajare, sărută crucea de la gât primită de la mamă în urmă cu aproape 50 de ani. Lăcrimează uşor când vorbeşte despre ea, despre Dumitra, cea de la care „am moştenit credinţa“ şi pe care „noi, copiii, am adorat-o. Era de o bunătate rară. Ea a ţinut familia unită şi ne-a imprimat dragostea unii pentru alţii“, completează sora Virgilia, la fel de emoţionată. Munca în bună înţelegere, cinste şi omenie a lui Ion şi a Dumitrei din satul vâlcean Câineni i-a crescut mari şi i-a purtat la şcoli pe toţi cei 8 copii ai lor.

Învăţătoare într-o casă princiară

Când a venit vremea, Elena a ales munca la catedră. A fost învăţătoare, apoi a urmat Facultatea de Biologie. Ca învăţătoare, prin anii â30, a profesat la Şcoala de la Şosea, din curtea Bisericii Mavrogheni, dar a educat şi fiicele prinţesei Ioana Matei Ghica Cantacuzino, pe Ioana şi Irina: „Am învăţat un an de zile fetiţele într-o cameră cu tablă, catedră, bănci. Ioana era în clasa I şi Irina era în clasa a II-a. Le-am pregătit pentru examenul la stat şi au ieşit foarte bine. De bucurie că fetele au luat examenul, mama prinţesei s-a dus în Franţa şi mi-a adus o broşă cu perle şi rubine. Mi-a mai dat o casetă deosebită şi alte lucruri frumoase. Pe atunci aveam 23 de ani. Am trăit foarte bine acolo. Trimiteam pachete cu bunătăţi acasă, jucării pentru fraţii mai mici. Familia prinţesei era cumsecade. Trăiau la Izvorul de Sus, în judeţul Argeş, în apropierea Mănăstirii Costeşti. Odată, prinţul Şuţu a venit în vizită acolo, era în perioada Paştilor, şi mi-a adus şi mie un cadou, un ou mare, roz.“

La fel de proaspăt i-a rămas în memorie şi anul petrecut ca dascăl în localitatea Portiţa, Sălaj, înainte de începerea războiului.

„Mi-a plăcut meseria. Am fost exigentă. Ca profesoară, dădeam şi nota 4, dacă nu învăţau. Am avut elevi eminenţi, unii mă mai sună şi acum“, lămureşte profesoara.

„Dumnezeu mi-a rânduit viaţa astfel“

Despre longevitatea sa, doamna Elena Tăbăcuţu explică scurt: „Dumnezeu mi-a rânduit viaţa astfel“. Cât priveşte modul în care ar trebui să-şi trăiască oamenii viaţa, îndeamnă: „Să aveţi credinţă, să vă rugaţi cu tot sufletul, să faceţi fapte bune“.

O zi din viaţa acestei doamne începe la ora 7:00. Serveşte micul dejun (nu lipseşte de pe masă laptele cu cacao sau cacao cu apă, în post), după care se pune la punct cu ştirile, pe care le citeşte în fiecare zi din ziare. De asemenea, are obiceiul să citească rugăciuni şi viaţa sfântului zilnic prăznuit. Vizionează filme din când în când, îşi ajută sora în bucătărie - la tăiat de zarzavat şi spălat de vase. Lectura i-a fost întotdeauna cea mai fidelă companioană. A ajutat-o să-şi menţină mintea trează, visătoare câteodată.

Indiferent de vârstă, a lucrat după puteri. Aşa se face că la 85 de ani s-a apucat de cusut icoane-goblenuri. De toate sunt 52; o parte sunt înrămate prin toate camerele din casă, o altă parte le-a donat bisericii din satul natal, cu hramul „Sfântul Nicolae“, bisericii bucureştene „Sfânta Ecaterina“ şi celei mai apropiate mănăstiri de satul natal - Cornet.

Fotografiile memoriei

Longeviva Elena Tăbăcuţu îşi petrece verile la casa părintească de pe Valea Oltului, dar nici acolo nu îi place să stea degeaba. Una din marile bucurii este să facă dulceaţă de zmeură, de nuci verzi şi siropuri care mai de care mai aromate.

Acolo, la Câineni, unde aerul este proaspăt şi apa curată, doamna Elena se hrăneşte din amintirile copilăriei şi ale tinereţii trăite alături de părinţi, fraţi şi surori, de care a rămas atât de legată. Nu mai are nici o fotografie cu ei, îi păstrează vii în memorie:

„Când trăiau părinţii, ne adunam cu toţii la masă. Eram vreo 10, 12. Aveam o masă lungă, aranjată sub bolta de vie, în curte, când era cald. Mama stătea în capul mesei, în picioare, şi noi tot îi spuneam să stea jos, dar ea zicea: «Eu sunt bucuroasă şi mă satur când vă văd pe voi mâncând».“

„Tatei îi plăcea să prindă peşte la Balta verde şi a prins un somn mai înalt decât uşa asta. S-a suit într-un car, îl ţinea pe umăr, iar coada îi atârna până jos, şi copiii strigau: «Ce bine îmi pare că nenea Nel a prins un peşte mare».“

„M-a luat Aurica, sora noastră cea mare, în satul soţului ei, la Beilic, în Buzău, şi atunci am văzut prima dată şapte care pline cu struguri.“

„Mama a rămas văduvă, cu toţi copiii în grija ei. La 7 ani, mama l-a dezgropat pe tata şi eu i-am spălat oasele şi le-am aşezat într-un sicriu. Mama a stat o noapte întreagă în biserică, în genunchi, şi s-a rugat la căpătâiul tatei până a venit un frate să o ia.“

„Nu pot uita trandafirul roşu înflorit, pe 7 ianuarie, la mormântul tatălui meu, care a murit în ziua de Sfântul Ion.“