Într-unul din drumurile noastre prin ţară, la vreo 12 km de Bucureşti, am făcut popas într-o parohie rurală. În comuna Dragomireşti-Vale, Protopopiatul Ilfov Sud, am descoperit un preot paroh vrednic, pe părintele Alexandru Radu Ştefan, şi oameni apropiaţi de biserică care îl sprijină în toate activităţile sale.
Dragomireşti-Vale este o localitate care, deşi situată în vecinătatea Capitalei, a ştiut să conserve liniştea şi frumuseţea naturii, proprii unui sat. Locuitorii se bucură de influenţele benefice ale oraşului - instalaţiile de canalizare, gaze şi apă potabilă care le fac viaţa mai uşoară, dar nu şi-au uitat tradiţiile şi nici credinţa strămoşească.
Un singur altar, mai multe generaţii de preoţi
Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ se află în centrul comunei. Dăinuie în aceste locuri din anul 1866, datorită stolnicului Ioniţă Bălăceanu şi a familiei sale, după cum atestă documentele Bălăcenilor, publicate de Paul St. Greeceanu, în 1913. În biserică nu există nici o inscripţie, doar clopotul bisericii indică: ,,Acest clopot a fost donat de Ecaterina Bălăceanu la 1775“.
Parohia Dragomireşti-Vale a fost înfiinţată în anul 1925, prin stăruinţa boierului creştin Constantin Bujoreanul din satul Dragomireşti-Deal şi avea ca filie parohia satului Zurbaua. Până în anul 1925, satele Dragomireşti-Vale şi Zurbaua au fost filii ale Parohiei Dragomireşti-Deal.
Documentele arată că la înfiinţarea Parohiei Dragomireşti-Vale de sine-stătătoare, în anul 1925, a fost numit paroh preotul Anton Chiriţescu. Parohia era cunoscută atunci ca Bălăşoieni. A urmat ca slujitor, în anul 1929, preotul Înaltu Timotei, care în anul 1932 zideşte casa parohială şi aduce mai multe îmbunătăţiri bisericii. Între 1974 şi 1993 a fost numit preot paroh Alexandru Dăscălescu, pentru ca în anul 1994, paroh în Dragomireşti să fie preotul Niţu Dumitru, care prin stăruinţa sa şi cu sprijinul enoriaşilor şi al consiliului local a realizat foarte multe lucrări. În anul 2010, în urma trecerii la Domnul a vrednicului de pomenire părinte Dumitru Niţu, este numit un nou preot paroh, în persoana părintelui Alexandru Radu Ştefan.
O comunitate iubitoare de pace
În urmă cu doi ani, preotul Alexandru Radu Ştefan a deschis pentru prima dată uşile sfântului lăcaş. S-a ataşat pe loc de biserică şi de enoriaşii săi: „De când am venit aici, intenţia mea a fost să pun accent pe viaţa duhovnicească, deoarece vremurile sunt foarte grele şi ca ele să se schimbe trebuie în primul rând să se schimbe oamenii“.
Şi cum credinţa fără fapte moartă este, preotul spune că a reuşit să-i determine pe oameni să se ajute între ei. Deşi nivelul de trai al majorităţii este mediu, există câteva familii nevoiaşe care primesc sprijin din partea comunităţii formate în sânul parohiei.
Cu toate că nu a trecut mult timp de când părintele Ştefan slujeşte la altarul din Dragomireşti-Vale, oamenii îl vor aproape de ei. Cu ajutorul consiliului local au construit o casă parohială, iar în acest an tânărul preot urmează să se mute împreună cu familia sa în comună.
„Este important ca preotul să trăiască în mijlocul comunităţii, să locuiască împreună cu oamenii din sat. Oamenii simt că duci viaţa lor, că eşti de-al lor şi te acceptă altfel. Viaţa e liniştită aici. Chiar numele comunei, care vine din slavonă, de la Dragomir, înseamnă «iubitor de pace» şi este în acord cu atmosfera de aici“, adaugă slujitorul de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“.
Nicolae Pismac, consilier al bisericii, unul dintre gospodarii satului, mărturiseşte cu sinceritate că apropierea sa de cele sfinte a venit odată cu înaintarea în vârstă. Nu a plecat niciodată din sat, cu toate că a lucrat o viaţă în Bucureşti, ca inspector de calitate la o întreprindere constructoare de maşini. În tot acest timp, biserica i-a fost aproape în cele mai importante momente ale vieţii sale şi a urmaşilor lui. Bebe, după cum îi spun toţi cunoscuţii, este unul din oamenii de bază ai părintelui Ştefan, un om activ şi harnic pe care îl poţi vedea trebăluind, de câte ori este solicitat, pe lângă biserică de când se desprimăvărează şi până toamna târziu, ca un gest de mulţumire pentru binecuvântarea revărsată de Dumnezeu peste familia sa.
