Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Floreşti, istorie şi freamăt de codru eminescian

Floreşti, istorie şi freamăt de codru eminescian

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 12 Apr, 2020

La 50 de kilometri distanţă de Craiova, pe ruta Filiaşi-Târgu Cărbuneşti, în judeţul Gorj, se găseşte un sat cu numele Floreşti. Străveche vatră de credinţă şi spi­ritualitate ortodoxă a Olteniei, localitatea aduce totodată peste veacuri amin­tirea marelui nostru poet naţional Mihai Eminescu, care a petrecut aici câteva luni în vara anului 1878. Peisajul înconjurător şi natura nu l-au lăsat indiferent pe poetul-nepereche. Inspirat de locurile care l-au fascinat, el a lăsat pentru posteritate poezia „Freamăt de codru”, compusă un an mai târziu, în 1879.

Locuitorii satului care face parte din comuna Ţânțăreni, floreştenii, sunt urmaşii unui anume Florea, căpetenie de haiduci, prezenți în toate țările din Balcani ca luptători pentru dreptate. Am găsit la Floreşti oameni entuziaşti, primitori, călduroşi, mândri, iubitori de dreptate, dar mai ales credincioşi. Acolo l-am întâlnit pe unul dintre fiii satului, pe Antoniu Tudor, teolog şi jurist cu studii făcute la Lille, în Franţa. 

Tatăl lui, părintele Matei Tudor, este preot la biserica din sat. Atunci când vorbeşte despre locul unde s-a născut, Antoniu o face cu multă emoţie şi cu conştiinţa că rădăcinile neamului său vin dintr-o istorie pe care toţi ar trebui să o respecte şi să o cunoască. Credința creştină apostolică ne-a rezervat aici, în această parte de ţară, puterea regenerării permanente a sufletului, a spiritului românesc. Aici vezi păstrate crucile aflate la răspântiile drumurilor, la hotare, lângă fântâni şi izvoare. Această zonă mirifică, ȋncăr­cată de legendă şi tradiții, a fost mereu ȋnfrumusețată de mâinile pricepute ale oamenilor simpli, smeriți şi respectuoşi, cu frică de Dumnezeu şi preocupaţi de a face binele. Locuitorii de aici au rămas dintotdeauna fermi și statornici în credința în Hristos, hrănind spiritual ȋn dreapta credință şi pe urmaşii lor”.

Conacul îşi aşteaptă oaspetele de seamă

L-am întrebat pe Antoniu ce ştie despre şederea poetului la Floreşti. Despre acea perioadă el mi-a povestit: „Mihai Eminescu a ajuns la Floreşti în mai 1878. El a locuit la conacul Bălcescu-Mandrea. Lângă acea moşie, sus pe deal, se afla biserica cu hramul «Sfinții Voievozi», ridicată ȋn anul 1864 de Elena şi Barbu Bălcescu (avocat și revoluționar român, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu). Pe atunci revoluţionarii nu erau atei, ci chiar ctitori de biserici. Dar să revenim. Preot la acea biserică era Dumitru Duțescu, stră-străbunicul meu. Acesta l-a primit ȋn căsuța sa pe Mihai Eminescu”. Biserica a suferit mai multe consolidări de-a lungul existenței sale, ultima datând din 2018, când părintele Matei Tudor ȋm­preună cu enoriaşii parohiei au dus la bun sfârşit reconsolidarea locaşului care a fost resfințit de Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei. Ofranda credincioșilor din satul Floreşti ȋmpreună cu cea a familiei preotului paroh, Matei Tudor, s-a concretizat ȋn 2008 prin construirea unei noi biserici, lângă cea veche, închinată Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Nicolae Mandrea, un junimist gentilom 

Găzduirea poetului Mihai Eminescu la Floreşti nu s-a datorat întâmplării, ci a fost în primul rând dovada prieteniei acestuia cu Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi şi, mai ales, cu Nicolae Mandrea. Prin căsătoria cu Zoe Bălcescu, Nicolae Mandrea devenise proprietarul moşiei Floreşti, pe terenul căreia se afla un conac situat ȋn Câmpul Cerbului de pe Valea Gilortului. Aici „se găseau şi aer curat, şi apă bună”, după descrierea făcută de Ioan Slavici când l-a vizitat pe Eminescu ȋn vara anului 1878. Nicolae Mandrea va fi unul dintre fondatorii curentului literar junimist, toţi prietenii săi enumeraţi mai sus publicând în revista „Junimea”, înființată la Iași în anul 1863, producţiile lor literare. Mandrea era aşadar un intelectual rasat, nu doar un boier cu bani şi atât. Era jurist, cu doctoratul luat la Berlin, cu o teză ȋn limba latină. La început a lucrat la Curtea de Apel din Iaşi, iar mai apoi la Curtea de Casație din Bucureşti şi Craiova, devenind preşedintele Curții de Casație şi Justiție din Bănie. În anul 1878, colegii de la ziarul „Timpul”, simțind oboseala care ȋl cuprinsese pe redactorul lor şef (între altele, politicienii liberali voiau tare mult ca articolele acide să înceteze şi critica jurnalistului necruţător să-i mai slăbească măcar pentru un timp), au hotărât să-l trimită pe Eminescu câteva luni să se odihnească la conacul Bălcescu-Mandrea de la Floreşti. Eminescu a plecat în Oltenia cu trenul accelerat la data de 9 mai 1878, pe ruta Bucureşti-Viena (Via Vârciorova). El a coborât ȋn stația CFR Filiaşi pe 10 mai 1878, după care, cu olacul (poştalion), s-a ȋndreptat spre Floreşti, olăcar fiind Ion Traşcă din Chiciora. Aşadar, la 10 mai 1878, el se afla la conacul Bălcescu-Mandrea, unde a stat trei luni. Pe perioada şederii la Floreşti, i-a purtat de grijă administratorul moşiei, Sandu Pătru, căruia familia Bălcescu-Mandrea i-a ridicat o cruce ȋn cimitir pentru credința şi devotamentul de care a dat dovadă față de ei.

Poezia inspirată de peregrinările în codrul din Valea Arpadiei

„Noi, floreştenii, spune cu multă însufleţire Antoniu Tudor, credem că, inspirat de locul unde a stat, ar fi scris Eminescu poezia «Freamăt de codru». Ce ne îndreptăţeşte să gândim astfel? Faptul că de la Biserica «Sfinții Voievozi» se întindea o pădure seculară până pe Valea Arpadiei. În mijlocul codrului se afla un lac care-l atrăgea ca un magnet ȋn peregrinările sale. Eminescu a scris în 1879, amintindu-şi de Floreşti, «Freamăt de codru». Creația, având ca tematică natura și dragostea pentru o fată, este legată de ȋnceputul unei idile, descrisă de poet ȋn poezia cu pricina, având ca subiect pe fata preotului Dumitru Duțescu, Elena. Idila dintre cei doi e confirmată de o scrisoare păstrată la Academia Română, ȋn care Eminescu ȋi scrie lui Slavici despre «fata popii cea ocheşică», cu care vara a fost nespus de frumoasă, a trecut adică mai uşor.”

„L-am găsit sănătos tun şi în voie bună”

Eminescu nu a stat inactiv la Floreşti, ci a tradus din limba germană primul volum al lucrării „Fragmente din istoria românilor”, de Eudoxiu Hurmuzaki (Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, tomul I, București, Editura Ministerului Cultelor și al Învățăturilor Publice, 1879). Lucrarea i-a fost încredințată de Academia Română, în urma insistențelor lui Theodor Rosetti. Ioan Slavici, fiind secretarul comisiei pentru traducerea lucrării „Fragmente din istoria românilor”, l-a vizitat pe Eminescu la Florești în vara anului 1878. Cu acest prilej, el notează următoarele în amintirile sale: „L-am găsit acolo sănătos tun și în voie bună. Era numai el la conacul moșiei, singur, adecă în foarte bună societate”. Şederea din vara anului 1878 la Floreşti la conacul lui Nicolae Mandrea i-a adus poetului Mihai Eminescu ȋnsănă­toşirea trupească şi sufletească. Tot la Florești, Mihai Eminescu a elaborat prima variantă a amplu­lui poem, „Scrisoarea III”, cu ­ambele planuri, dar şi poezia ­„Fiind băiet păduri cutreieram”. Poetul era ȋncântat de graiul oltenesc, de portul popular al sătenilor, de sărbătorile şi de horele lor. Seara, la Vecernie, auzea cum toaca anunţa oamenii pentru slujbă. Astăzi ȋn locul cona­cului este ridicată o statuie cu bustul lui Mihai Eminescu, păstrând astfel amintirea şederii poetului pe aceste meleaguri.

„Ce-i foloseşte României dacă câştigă lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul?” 

Antoniu Tudor locuieşte şi ­lucrează în Franţa. Nu e bucuros pentru asta, ştiindu-şi părinţii, biserica, satul departe de el. O mărturiseşte cu durere: „Foarte mulți tineri au plecat peste hotare, printre străini, lăsând familiile cu lacrimi în ochi de dorul lor. Înainte satul fremăta de mulțimea tinerilor, a horelor care se făceau de sărbători. Îmi aduc aminte de nea’ Gică Lăutaru, care cu vioara lui măiastră ne ȋndemna la sârbe şi la joc. Din nefericire, satele româneşti devin pustii şi e trist acest lucru. Auzim mai des decât oricând cuvântul «criză». Românii nu au plecat din ţara lor pentru că le-a fost bine în ea, ci pentru că nu au mai suportat hoţia şi lipsa de respect faţă de demnitatea lor. Noi am ajuns ca popor, de-a lungul istoriei, să fim una, să ȋnvingem orice temere şi cu credință ȋn Bunul Dumnezeu am reuşit să alungăm orice străin care a vrut să ne distrugă. Dar ce nu au reuşit străinii au izbutit unii dintre noi. Să pună la pământ un neam, să-l sărăcească, să facă oamenii să-şi găsească fericirea departe de părinţii şi ţara lor. Românii nu şi-au părăsit nicicând locurile sfinte natale. Ba, mai mult, au ȋnfrumu­sețat satele şi oraşele lor prin ridicarea de biserici şi mănăstiri, locaşuri unde şi-au adăpat sufletul cu har şi putere. Astăzi, prea lesne ne părăsim țara, prea lesne plecăm peste hotare, ȋnstrăi­nându-ne de locurile unde am văzut lumina zilei şi unde am zis pentru prima dată «mamă» şi «tată». Stoparea corupţiei, împăcarea între noi sunt cele care aduc coerenţa şi siguranţa unui trai firesc. Atunci când viaţa va fi normală, românii nu vor mai pleca din țară. Câştigăm bani în străinătate, dar oare ei sunt totul? Pentru că trebuie să ne ȋntrebăm: Ce-i foloseşte României dacă câştigă lumea ȋntreagă, dar ȋşi pierde sufletul? Va fi o Românie care regresează, care nu produce, nu se mişcă, nu simte, nu vorbeşte şi nu gândeşte ca o societate sănătoasă. Am nădejdea puternică că ne vom aduna din nou ȋn jurul Bisericii, iar prin credința moştenită de la ȋnaintaşii noştri vom fi uniți şi vom ȋnvinge toate greutăţile vieții”.

Istoria unui loc cu atestare de veacuri

Floreşti apare documentar ȋn vremea lui Mihnea al II-lea Voievod (a domnit ȋn Ţara Românească între septembrie 1577 și iulie 1583 și, din nou, între aprilie 1585 și mai 1591), ȋn data de 12 august 1580, când domnitorul dă satele Floreşti, Căpinteni şi Valea Lungă nepoatei sale Maria, din familia boierilor Crețeşti. Exis­tența satului este atestată iarăşi ȋn anul 1596 ȋn „Documente privind istoria României, veacul 11-B. Ţara Românească, volumul 6 (1591-1600)”. Însă localnicii, pe lângă vechimea satului în care s-au născut şi trăiesc, mai au un motiv de mândrie. Mihai Eminescu, în chiar anul dobândirii independenţei de stat a României, a petrecut o vară la conacul Bălcescu-Mandrea de la Floreşti. Poetul născut în Ipoteştiul Botoşanilor a ajuns în Gorjul Olteniei ȋn anul 1878. Floreştiul l-a impresionat pe poet. Sufletul lui, care rezona cu tot ceea ce e pitoresc şi demn de admirat în ţară, s-a bucurat de încân­tătoarele privelişti oferite ochiului. Eminescu îi scria astfel lui Theodor Rosetti la 23 iulie 1878: „Locul ȋn care sunt e cât se poate de frumos. Râuri, codrii, şes, dea­luri, munți ȋn depărtare, frumos adică, ȋn toată puterea cuvântului”. 

Freamăt de codru

Mihai Eminescu

Tresărind scânteie lacul
Și se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Și ascult de la răcoare
 Pitpalacul.

Din isvoare și din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
 Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine știe să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Și vorbesc cu-atât de multe
 Înțelesuri.

Cucu-ntreabă: - „Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă și iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
 Tuturora.”

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-și deie
Și de brațe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
 Peste dânsa.

Se întreabă trist isvorul
– „Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-și,
Fața-n apa mea privindu-și,
Să m-atingă visătoare
 Cu piciorul?”

Am răspuns: - „Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneți
De visați la ochii vineți,
Ce luciră pentru mine
 Vara-ntreagă.”

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăș!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde ești, revino iarăși,
 Să fim singuri.

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu  -   Biserici din Romania