Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Frumosul ca lucrare a Duhului în Parohia „Sf. Nicolae“ din Câmpina

Frumosul ca lucrare a Duhului în Parohia „Sf. Nicolae“ din Câmpina

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 03 Iun, 2014

A trăi frumuseţea în comuniune creştină ca pe o provocare şi deschidere permanentă spre viitor poate părea unor contemporani o jenantă autoamăgire. Nimic mai fals! Frumuseţea este frumuseţe şi se poate trăi doar în comuniune creştină. Plenar, definitoriu, provocator şi permanent, cu privirea îndreptată mai ales spre viitor. O probează convingător credincioşii Parohiei „Sfântul Nicolae“ din Câmpina, Arhiepiscopia Bucureştilor, care mărturisesc şi se împărtăşesc în aceste zile cu harul Sfintei Treimi.

Până să-l cunosc pe părintele iconom stavrofor Petru Moga din Câmpina, nu-mi puteam imagina cum, şi mai ales de ce este absolut necesar să trăiască orăşenii întocmai credincioşilor unei comunităţi creştine de sat, ai unei structuri care funcţionează multisecular, în ritm natural, tradiţional-religios, împreună determinaţi de condiţionările timpului şi locului lor. Şi nici nu înţelegeam cum de este posibil ca un asemenea nivel de conştientizare, rafinat şi exigent al acestui fapt, poate lucra adânc şi temeinic în sufletul orăşeanului, zidind nevoia trăirii frumosului, adică a vieţii, numai în comuniune creştină. Aveam să înţeleg ascultându-l pe părintele Moga, care mi-a desluşit cum omul modern se poate simţi „avizat“, nerămânând pe „dinafară“, „în stare doar criticistă“, simţindu-se cucerit de Sfânta Liturghie şi de faptul că lucrul acesta îi aparţine. Îl înfrumuseţează. Îl îmbogăţeşte şi-l face copărtaş la bucuria împlinirii.

O scurtă monografie istorică

În aceste condiţii, istoria locului lucrează şi ea întocmai unei taine. Deşi foarte bogată, o vom creiona doar, lăsându-i nepătrunsă adâncimea, care cere astfel o continuă cercetare. Mai întâi, aici, pe la 1714, s-a aflat Schitul de lemn „Sfântul Nicolae“-Slobozia. În 1786, s-a ridicat prima biserică de zid, cu acelaşi hram, de către stareţul Mănăstirii Sinaia, grecul Damaschin. În vatra acestui schit, pe la 1896, s-a înfiripat parohia. Dar abia în 1948 se poate vorbi de o structură care începe să funcţioneze pe coordonatele fireşti ale unei parohii. Între 1857 şi 1858, Eforia Spitalelor Civile ridică un nou lăcaş, care l-a înlocuit pe cel ridicat de călugărul grec, măcinat de numeroasele cutremure din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În 1861, pictorul Pârvulescu îl zugrăveşte, iar în 1915 profesorul ploieştean Thomescu îi reface în ulei pictura murală.

La începutul anilor ‘90, biserica veche devenind neîncăpătoare, s-a impus cu necesitate ridicarea uneia noi, care poartă hramul „Sfânta Treime“. La 25 iunie 1995, s-a pus piatra de temelie, iar la 8 iunie 1997 a fost târnosit altarul de la demisol. În decembrie 2000, biserica nouă era deja funcţională.

Astăzi, întregul ansamblu parohial, unic în ţară, întins pe 2,5 ha de teren, care cuprinde biserica veche, biserica nouă, casa prăznicar, casa parohială - care datează de la 1840, fiind cea mai veche casă din oraş -, grădiniţa de copii, anexele gospodăreşti, situl arheologic, Aşezământul pastoral-misionar „Acasă la Sfântul Nicolae“, plantaţia de kiwi şi toate celelalte obiective arată şi funcţionează unitar, răspunzând unor cerinţe de cult corespunzător provocărilor societăţii moderne, după un concept arhitectonic gândit şi pus în practică de doamna arhitect Livia Câlţia. Pentru acest proiect, domnia sa a primit Premiul Naţional pentru Arhitectură. Acestui efort i se adaugă sprijinul primit din partea Asociaţiei Waldorf şi a Şcolii Hermann Lietz din Germania, al profesorului dr. Heinrich Joswig, directorul acestei şcoli, şi al mâinii maestrului Grigore Popescu Muscel, care a îmbrăcat într-un veşmânt de frescă interiorul noii biserici, în stilu-i inconfundabil şi autentic, ce-şi trage seva din tradiţia picturii bisericeşti româneşti.

Proiectele vii din curtea parohiei

Am ajuns în parohia părintelui Moga într-o zi de primăvară albastră, cu cireşe coapte, cu flori de salcâm şi de tei ce-şi scurgeau mierea în potirul zilei. Nici nu bănuiam că vom gusta aici o clipă de viitor şi nici că vom coborî adânc în istorie, pentru a ne înălţa apoi vertical până la cer într-o discuţie cu părintele paroh, din care am înţeles, mai înainte de orice, că omul prezentului se poate trăi pe sine şi altfel de cum o face, dacă în centrul vieţii lui aşază Liturghia şi lumina Sfintei Treimi.

„Am dorit să avem acest hram, datorită încărcăturii deosebite a praznicului, a deschiderii lui către un viitor permanent. Problema comunităţii întemeiate ca Biserică, Pogorârea Duhului Sfânt, primirea Lui de către grupul de oameni, nu de fiecare izolat, ci de fiecare dintre ei, dar împreună, în comunitate, mi s-a părut o temă de permanentă provocare pentru omul modern, deficitar la acest capitol. Icoana tradiţională a sărbătorii are şi un personaj încoronat, plasat în interiorul „potcoavei“ pe care sunt aşezaţi Apostolii. Deasupra lui, iconarul scrie „O cosmos“. Adică cosmosul, universul, lumea. Personajul arată că natura, universul în care trăiesc oamenii ca persoane, nu este indiferentă acestei sărbători. Putem gândi aşadar o concepţie creştină despre natură, pentru că ea însăşi aşteaptă să vină măcar fărâmituri ale Duhului Sfânt dinspre omul sfinţit către ea. Duhul Sfânt Îl primesc oamenii, comunitatea creştină. Natura aşteaptă şi ea un rezultat al acestei lucrări pentru ea însăşi. De aici nevoia de a lucra asupra naturii, de a o integra, de a o înfrumuseţa, de a fi responsabil faţă de ea“, ne mărturiseşte părintele.

L-am întrebat apoi ce simte când slujeşte într-un asemenea spaţiu. „Un sentiment al trăirii frumuseţii. A frumuseţii pe care o creează Dumnezeu şi pe care o descoperim obiectivată în natură, fiinţând de la sine. Dar şi a frumuseţii pe care o întăreşte, o creează omul însuşi în relaţia lui cu natura. E o slujire care nu dă sentimentul ostenelii, ci slujirii ca şansă. Din acest activism rezultă o frumuseţe ai cărui primi beneficiari răsplătiţi suntem chiar noi. Este o frumuseţe care te integrează“, ne-a răspuns părintele Moga.

Am vorbit apoi despre clacă, pentru că prin aceasta s-au realizat aproape toate aici, ca „prelungire a vieţii comunitare, care există mai întâi în Biserică“, despre oamenii care participă la ea şi care „sunt cei ce se bucură mai întâi să fie împreună la Sfânta Liturghie“, care se împărtăşesc des şi sunt fiii duhovniceşti ai părintelui. „Avem mai întâi o relaţie în faţa lui Dumnezeu, şi ne străduim să ne conştientizăm poziţia noastră în faţa Lui, şi eu, şi ei, separat şi împreună. Dacă lucrul acesta a reuşit, atunci putem intra, fără frică, în condiţia de clăcaş, în care şi preotul lucrează, alături de ceilalţi, muncă fizică. Şi întotdeauna o asemenea osteneală o încheiem cu o agapă“, ne-a mărturisit părintele.

Rezultatul concret al acestui mod de a înţelege comunitatea şi comuniunea creştină este vizibil şi verificabil în proiectele Aşezământului cultural-pastoral misionar „Acasă la Sfântul Nicolae“, care se desfăşoară în opt ateliere de lucru, organizate pe module: atelierul biblic, cu modulele „Sfânta Evanghelie după Luca“, „Epistolele pauline“, „Psaltirea, carte de rugăciune“, „Vechiul şi Noul Testament“; atelierul „Sfânta tradiţie şi datinile româneşti“, cu modulele „Moartea şi înmormântarea“, „Costumul tradiţional românesc“; atelierul muzical cu modulele „Şcoala melomanului“, „Să cântăm împreună“; atelierul cutural-istoric, cu modulele „Conferinţe“, „Lansări de carte“, „Arheologie şi arheologie experimentală“, „Filme“, „Biblioteca“, „Excursii-pelerinaje tematice, cultural-religioase“; atelierul „Copii în curte la Sfântul Nicolae“; atelierul ecologic, cu modulele „Pădurea de lângă noi“, „Natura din curtea parohială“; atelierul „Fraţii noştri au nevoie de noi“ cu modulele „Casa protejată“, „Acasă la cei singuri“, „Ajutorul celor aflaţi în dificultate“, şi atelierul „Masa bucuriei“. Beneficiarii lor sunt credincioşii de toate vârstele din parohie.

Taina care trebuie să rămână taină

După ce am vizitat cele două biserici, pătrunzându-ne de frumuseţea cu care se înconjoară toţi cei ce slujesc, într-o formă sau alta, în acest spaţiu comunitar şi de comuniune, după ce am trecut prin bibliotecă, prin pădurea plantată de comunitate, prin cultura de kiwi, prin muzeu şi prin toate celelalte obiective ale aşezământului, am discutat despre taina locului. „Spaţiul acesta părea interesant doar ca fiind locul pe care a funcţionat cândva un misterios schit din secolul al XVII-lea, trecut prin mai multe evenimente istorice, fără exerciţiul şi tradiţia unei comunităţi parohiale puternice. Or, în momentul în care în biserica veche am descoperit mormântul lui Damaschin Dionisie, stareţul de odinioară al Mănăstirii Sinaia, persona non-grata pentru acest aşezământ, pentru că era grec şi părea că el, la un moment dat, a intrat în conflict cu mănăstirea, personaj însă fabulos, ca şi prestaţie, la sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX, aceasta a fost deja o taină. Când am descoperit pisania veche cu înscrisurile complet şterse ca să nu se poată şti nimic despre ctitorul aşezământului nostru de odinioară, lucrurile s-au adâncit. A venit apoi anul 2008, când simple lucrări de curte au dus la descoperirea unor morminte cu schelete îngropate în poziţie chircită, diagnosticate iniţial ca aparţinând unui cimitir din Epoca Bronzului (1500 î.Hr.), dovedite apoi prin cercetările de la Heidelberg că sunt mult mai vechi, adică din secolul XXV î.Hr., din perioada culturilor Tei, Monteoru şi Noua. Cine ar fi bănuit aşa ceva? Toate acestea s-au adăugat tainei locului, atmosferei de aici. Cine vine la noi descoperă, dincolo de lucrarea mâinii omului, că locul are o linişte, o odihnă, o încărcătură, despre care eu spuneam cândva că este încărcătura rugăciunii celor ştiuţi şi neştiuţi. Dar ce a fost între aşezarea aceea încă nedescoperită din vecinătate, de Epoca Bronzului, care a avut un cimitir stabil timp de 200-300 de ani, până spre 1200 sau chiar 1000 î.Hr.? Ce a fost în perioada dacilor, care au fost semnalaţi aici, în apropiere, peste râul Doftana, şi ce a fost până în secolul al XVII-lea, când a reintrat în istorie acest loc? De ce s-a păstrat caracterul sacru al zonei? Ce a văzut fiecare generaţie până acum de nu l-a transformat fundamental în altceva, ci a rămas în zona aceasta vecină cu culticul, cu spiritualitatea? Este deci o taină care te pune în stare de întrebare, dar rămâne, şi e bine că rămâne, taină“, ne spune părintele paroh.

O parohie „in stato ascendo“

Sfinţia sa nu a ezitat să vorbească şi despre neîmpliniri.

„Nu-mi este ruşine să vorbesc despre ele. Avem o comunitate alcătuită din vreo 500 de familii, oameni veniţi în anii '50-'60 ai secolului trecut din multe localităţi ale României, care nu au făcut sudura unii cu ceilalţi. Mulţi sunt plecaţi la Domnul, copiii lor sunt peste graniţe, casele se vând, vin alţii. Este o parohie «in stato ascendo» cumva, ceea ce pentru o comunitate parohială puternică, dacă ţinem cont şi de perioada comunistă, este prea puţin. De aceea am un regret, pentru că aplicând metode care mi s-au părut potrivite pentru a pune în centru Liturghia, Biserica, nu serviciile la domiciliu, fiind misionarul care îi cheamă pe oameni la o altă dimensiune de înţelegere a comuniunii euharistice, nu toată lumea a acceptat această propunere. De aceea, deschiderea şi rezolvarea temelor pentru viitor sunt maxime. Dacă există o bogăţie în această parohie, este a oamenilor. Înainte de toate, parohia există spiritual, duhovniceşte. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar fi realizat nimic. Nu s-ar fi creat comunitate. Or, ţelul meu a fost să văd dacă pot realiza, cu oameni de oraş, în condiţii de societate modernă, o viaţă parohială care să semene cu o comunitate de sat, care funcţionează multisecular, în condiţiile ritmurilor naturale, religioase, tradiţionale şi care sunt împreună determinaţi de toate aceste condiţionări. Datorită Sfintei Liturghii şi autorităţii pe care a căpătat-o viaţa de cult, în primul rând, exigenţei şi nivelului în care noi slujim Sfânta Liturghie, practicăm calendarul Bisericii, omul modern s-a simţit avizat. De aceea nu a rămas pe dinafară, în stare criticistă, ci „omul de Câmpina“ s-a simţit cucerit şi a înţeles că lucrul acesta îi aparţine. Că este al lui. Bucuria de a veni la biserică în mod regulat nu a mai fost o problemă. Am mai reuşit un lucru deosebit: de mai bine de zece ani slujim Sfântul Maslu împreună, toţi preoţii din Câmpina şi câţiva din parohiile din împrejurimi. Văzând acest lucru, relaţiile dintre credincioşi s-au pacificat. Vorbind despre viitor, dacă îl priveşti în afara „lentilei credinţei“, nu există şanse să vezi ceva. Se va vedea numai haos şi spaimă. Eu am evitat să folosesc în viaţa religioasă pârghia spaimelor legate de viitor. Dimpotrivă. Am spus că finalul nu ne aparţine nouă, oamenilor. Este o taină desăvârşită. Ceea ce putem face noi este ceea ce depinde de noi ca să poată fi totul bine. Totul începe cu mine. Cu tine. De aici. Putem să fim îngăduitori? Putem să avem milă unii de alţii? Putem să ne cercetăm, să ne susţinem? Dacă lucrul acesta devine o deprindere, o realitate care funcţionează cotidian, nu declarativ doar, atunci lucrul acesta se extinde şi unde este serviciul, şi unde este primăria, şi unde este oraşul, şi la nivel de ţară, de lume. Aşa lucrează creştinismul. De jos în sus, civilizator, de la omul concret, care reuşeşte cu semenul lui apropiat să realizeze măcar o umbră, o proiecţie a ceea ce Dumnezeu ştie că este normativ pentru Rai şi pentru Împărăţia cerurilor“, ne-a mărturisit părintele.

 Ne-am despărţit cu greu de părintele Petru Moga, dar ceva mai bogaţi. Pentru că, fie şi numai pentru câteva ore, am trăit şi noi frumuseţea ca frumuseţe, în comuniune creştină. Plenar, definitoriu, provocator şi permanent, cu privirea îndreptată mai ales spre viitor…