Furculești, o comunitate ocrotită de Sfinţii Arhangheli

Dacă ne rugăm bine, adică în voia lui Dumnezeu, ni se va da orice cerem, deoarece cerul este plin de răspunsuri la rugăciuni. Iar grija față de aproapele, materializată în acte filantropice, este deopotrivă rugăciune și jertfă. În acest adevăr al credinței trăiesc și enoriașii Parohiei Furculești, județul Teleorman, o comunitate mică de credincioși care, deși este afectată de fenomenul depopulării, al îmbătrânirii și de sărăcie, viază prin rugăciune și speranța în Mântuitorul Hristos, Care nu i-a părăsit niciodată.

Parohia Furculești, din Protopopiatul Turnu Măgurele, Episcopia Alexandriei și Teleormanului, este o comunitate mică de pe valea pârâului Urlui. Descoperirea a două schelete de oameni îngropați în sicrie de nuiele, după ritul creștin, și un hrisov scris pe piele în limba slavonă de pe la începutul secolului al 17-lea, în care este pomenit numele boierului Radu Furcă, de la care așezarea și-a luat și numele, dovedesc vechimea satului. Despre locuitorii ei se crede că ar fi clăcași aduși de pe valea Oltului, din satele Mândra și Lița. În 1884 a fost ridicată, de către proprietarul de terenuri Nicolae Furculescu, actuala biserică, al cărei hram este „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, și pictată de Gheorghe Ioanid. Până atunci, așezarea a avut o bisericuță de lemn, situată mai la nord de actualul lăcaş, la vreo sută de metri, unde se afla și cimitirul. Dintotdeauna, însă, eno­riașii au fost foarte apropiați de biserică și de preoții lor.

Greutățile îi apropie pe oameni

Părintele paroh Eugen Gigină slujește la Furculești din anul 2001. „Când am venit aici erau 320 de familii, din care au mai rămas 135. În sat există și o comunitate de romi. Mulți dintre ei sunt plecați în străinătate sau prin alte localități din țară. Majoritatea enoriașilor sunt pensionari, iar cei mai tineri lucrează la Alexandria sau la Turnu Măgurele. În parohia noastră trăiesc doar 18 copii. Deși puțini și în vârstă, credincioșii vin la slujbe. La fel și copiii, mai ales în perioada posturilor, când se spovedesc și se împărtășesc. Restric­țiile din ultimii ani din cauza pandemiei, sărăcirea accentuată a populației, greutățile care îi apasă din ce în ce mai mult pe cetățenii comunității noastre i-au apropiat și mai mult de biserică și de rugăciune. Rugăciunea lor nu constă doar în solicitarea lucrurilor materiale, ci ține în primul rând de ceea ce reprezintă sănătatea familiei, a copiilor și abia apoi se referă și la celelalte nevoi ale vieții”, ne spune părintele paroh.

Depopularea, îmbătrânirea și sărăcia afectează profund viața sătenilor, a căror majoritate o constituie pensionarii fostului colectiv din comună. Un fel de tristețe, o tă­cere apăsătoare se simte pe ulițe, în spatele gardurilor, unde își duc exis­tența bătrânii. Și, cu toate acestea, oamenii au rămas în adevărul rugăciunii, continuând să spere și să creadă în Cel ce i-a creat.

Răspunsul rugăciunii la fiecare pas

„Pentru mine, ca slujitor al Altarului, rugăciunea reprezintă cea mai puternică relație pe care o poate avea omul cu Dumnezeu. Iar răspunsul rugăciunii îl găsim la fiecare pas pe care îl facem în viață. Faptul că ne trezim dimi­neața, că ne putem îmbrățișa cu cei dragi, că ne întâlnim cu prietenii, cu rudele, că dăm binețe vecinilor este dovada clară că rugăciunea este prezentă și că în momentul acela lucrează. Rugăciunea înseamnă apropiere, dar și jertfă. Rugându-ne nu putem să nu ne și jertfim. Sfântul Apostol Iacov spune că credința fără fapte este moartă. Deci rugăciunea înseamnă în primul rând jertfă. De pildă, filantropia este o formă de rugăciune, dar și o jertfă în același timp. În vremuri ca acestea pe care le trăim, cu multă sărăcie și neajunsuri, actul filantropic ajunge să dea sens și consistență materială rugăciunii, mai mult ca în alte vremuri. De aceea și noi credincioșii, biserica, facem acte filantropice, cât ne permit puterile, ajutându-i pe cei mai nevoiași. Cunosc cazuri când unii enoriași oferă, cu discreție, bunuri, alimente sau bani celor aflați în dificultăți, nu numai în perioada marilor sărbători, ci și în momente din an când aceștia au nevoie acută de ajutor. Omul trăiește nu doar de sărbători. El trebuie să simtă prezența Bisericii, a preotului, a aproapelui din comunitate în fiecare zi. În aceste vremuri, eu consider că singura salvare a societății, a lumii sunt rugăciunea și apropierea de Dumnezeu. Mântuitorul este singurul Care nu ne-a trădat și nu ne va trăda niciodată! Ne spune în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă același lucru, nu astăzi ne ajută și mâine ne întoarce spatele zicându-ne «Nu pot!» Ne cere doar să credem și să ne rugăm. Totul însă depinde de noi. Stă deci în puterea fiecăruia dintre noi să schimbăm ceva în bine”, ne mai mărturisește părintele paroh Eugen Gigină. Din grijă pentru cei pe care îi păstorește, preotul a ridicat în curtea parohiei o casă praznicală în care comunitatea se adună, discută despre problemele care o frământă sau îi petrece pe ultimul drum pe cei chemați la veșnicie.

Din exemplul acestei mici co­mu­nități teleormănene am înțeles noi că rugăciunea nu are preț dacă nu există încredere în Domnul Căruia te rogi, că rugăciunile ascultate reprezintă dovada cea mai limpede a existenței Aceluia care aude și răspunde: Dumnezeu. Și că, indiferent prin ce încercări, prin ce vremuri trecem, nu trebuie să ne pierdem speranța, „căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu sunt și Eu în mijlocul lor”, cum ne spune Mântuitorul nostru în Evanghelia după Matei.