Gheorghe Petreuş, omul care trăieşte sublimul suferinţei

N-am ştiut până să-l cunosc pe Gheorghe Petreuş din Botiza Maramureşului că suferinţa poate fi sublimă. Cum durerea te înţelepţeşte întru cele ale Domnului şi cum deznădejdea îţi poate dezlega taina frumuseţii Creaţiei Lui. Cum tot ce mişcă în jurul tău poate fi văzut altfel, prin interior, în detaliu, ca într-o disecţie în profunzimea mişcării înseşi. Toate acestea mi s-au făcut înţelese, mi s-au făcut văzute într-o seară de iarnă nehotărâtă, când l-am vizitat pe Gheorghe Petreuş, omul care de 32 de ani nu se mai poate mişca, dar care a scris o carte la calculator şi a vindecat, ca un părinte, sufletele multor deznădăjduiţi.

Pierduţi în rătăcirea zilei, ne depărtăm atât de mult de cele adevărate ale propriei noastre existenţe, încât aproape că nu ne mai recunoaştem. Ne mişcăm fără de sens în sus şi în jos, ca biela unui mecanism, neconectaţi la nimic, împovăraţi doar de interminabile griji lumeşti. De aceea, o întâlnire cu un om ca Gheorghe Petreuş este ca o electrocutare în urma căreia restabileşti conexiunea la cele fireşti ale existenţei. Căci, văzându-l pe Ghiţă, cum îi spun botizenii, ascultându-l şi iarăşi ascultându-l, începi să recuperezi din tine însuţi, să te repoziţionezi într-un context firesc al existenţei umane şi să te reconectezi la demnitate, iubire, frumos, pace şi Cer, cu mirarea ingenuă că poţi. Că eşti capabil şi că vrei să te salvezi. Că este încă vreme pentru a te reaşeza în Creaţie cu speranţă. Cu dor şi bucurie, sentimente ruginite, uitate, abandonate undeva prin necunoscute cotloane îngheţate ale inimii.

De la o asemenea întâlnire pleci cu două sentimente: renaşterea voinţei de a te mântui şi conştientizarea nevoii de a recupera luminat timpul pierdut pentru aceasta.

Ca un şlefuitor de diamante lucrează cu sufletul lui

Dar cine este Gheorghe Petreuş, omul atât de puternic, care a avut forţa de a descoperi sublimul suferinţei şi a-l aşeza într-o carte sub acest titlu? Cine este acest Iov al vremurilor noastre căruia durerea i-a deschis poarta Cerului, iar Dumnezeu a făcut din el un mărturisitor întru cele aflate dincolo de ele?

Povestea vieţii lui, până la un punct, nu diferă cu nimic de a altora din această lume. S-a născut la 5 iunie 1967 în Botiza, loc de legendă şi har din Maramureşul nostru curat, a copilărit în sat, a mers la şcoală până pe la vreo 12 ani, a colindat în sărbători, s-a hârjonit cu prietenii, a spart poate geamuri cu mingea şi nu de puţine ori a trecut dincolo de tainicul hotar al pădurilor din împrejurimi, avântându-se adânc în miraculosul legendar al codrului. Nimic din ceea ce avea să i se întâmple nu bănuia atunci. Şi totuşi, într-o zi, viaţa avea să i se schimbe dramatic şi nebănuit, împingându-l de câteva ori în pragul sinuciderii.

Poliartrită reumatoidă se numeşte boala care i-a retezat aripile. Un fel de reumatism care i-a atacat încheieturile, anchilozându-l în scurt timp complet. Este inutil să înşirăm aici anii de suferinţă, de dureri inimaginabile, de promisiuni şi speranţe, de umiliri şi deznădejde care s-au aşezat strat peste strat în trupul şi sufletul acestui om. Despre toate se poate afla din volumul "Sublimul suferinţei", apărut în 2009. Poate doar două lucruri trebuie să extragem din acest calvar, nu din motive de sentimentalism ieftin sau din cine mai ştie ce alte scopuri, ci doar pentru faptul că ele reprezintă două universuri concetrice, două repere fundamentale la care Ghiţă se raportează permanent: mama şi Biserica. Mama, pentru că ea a fost cea care de la 12 ani până în ziua în care s-a retras din viaţa lui, în urmă cu vreo opt ani, urcându-se la ceruri, l-a îngrijit şi iubit cum numai o mamă poate face, şi Biserica, pentru că aceasta, prin preotul satului, Isidor Berbecar, l-a făcut să urce treaptă cu treaptă încercarea înţelepţirii.

Astăzi, Gheorghe Petreuş din Botiza trăieşte în casa părintească mai senin şi fără a se plânge de ceva, deşi nimic nu-i prisoseşte, mai curat şi plin de bucurie, cum rar se poate vedea un om, mai bun şi mai darnic în înţelepciune şi prietenie decât mulţi bărbaţi de vârsta lui. Nemişcat de mai bine de 32 de ani, înţeapă zilnic cu un cârlig special strecurat între degetele mâinii stângi tastele unui laptop, înfigându-şi gândurile în albul filei cu o viteză de invidiat, luptându-se zilnic nu cu cine ştie ce ispite, boli şi dureri insuportabile sau cu singurătatea, învinse de mult, ci cu el însuşi, dacă aşa ceva se mai poate imagina.

Pentru că Ghiţă lucrează cu râvnă la sufletul lui. Îl cizelează clipă de clipă, cu precizia unui şlefuitor de diamante, atent la detalii, să nu scape cumva, din nebăgare de seamă, vreo răutate. Vreun gând nepotrivit care să rănească pe cineva, vreo vorbă care să doară.

Despre mântuire, suferinţă, viaţă, Dumnezeu şi ploaie

Întâlnirea cu Ghiţă este ca un balsam. Te vindecă de toate, dar mai ales de indiferenţă şi ură.

Am vorbit cu el câteva ore. I-am pus întrebări, l-am ascultat, apoi i-am citit acasă cartea şi mi-am dat seama că această experienţă a trecut dincolo de limitele profesiei pe care o practic.

Pentru gazetar, lipsa cuvintelor potrivite poate distruge un articol. Or, eu sunt acum pus în faţa unei asemenea situaţii. Nu mai găsesc cuvinte potrivite pentru a vorbi despre Gheorghe Petreuş. Îmi asum riscul de a tăcea, şi poate de a rata reportajul. Simt însă că Ghiţă mă va salva. De aceea, îl las pe el să vă vorbească despre lume, despre sublimul suferinţei, despre Dumnezeu, mântuire şi ploaie. Vă rog credeţi-l, aşa cum l-au crezut şi alţii care au trăit experimentul Iov şi s-au înţelepţit ascultându-l, salvându-se din viaţă prin viaţă, dobândind viaţă întru Înviere.

"Am 44 de ani. De la 11 ani şi jumătate sunt bolnav la pat. Stau culcat pe spate de 32 de ani, nu pot să mănânc cu mâinile mele, nu mă pot întoarce de pe o parte pe alta. La început spuneam că din păcate am această boală. Acum nu mai spun lucrul acesta.

Neputând să merg, am încercat de trei ori să mă sinucid. Dar, pe atunci, nu ştiam de Dumnezeu. Nu-L cunoşteam pe Dumnezeu. Nu cunoşteam lumea, nu ştiam mântuirea.

A început apoi o luptă. Am primit de la cineva "Mica Biblie", pe care am citit-o pe nerăsuflate. Apoi am început să citesc Biblia pe îndelete şi după ce am descoperit cuvântul lui Dumnezeu pot să spun că am găsit hrană pentru sufletul meu, pentru liniştirea zbuciumului pe care îl trăiam. Aşa am descoperit o lume pe care eu nu o cunoşteam, o lume mult mai frumoasă şi mai curată decât cea în care trăim. Aşa am descoperit eu alinarea suferinţei şi durerii mele.

Omul fuge de suferinţă, fuge de necazuri pentru că nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Eu accept suferinţa ca venind de la Dumnezeu, ca un dar ce mă înnobilează şi mă face un credincios adevărat. Însoţindu-mă cu suferinţa şi folosind-o ca o armă, am devenit puternic, învingător în multe lupte. Dacă nu aş fi acceptat-o, aş fi căzut. Aş fi dat înapoi.

Dacă fugim de suferinţă sau de durere, fugim de Dumnezeu. Unindu-ne cu suferinţa, ne unim cu Dumnezeu prin Iisus Hristos.

Eu sunt bolnav de atâţia ani, dar nu sunt supărat, nu sunt trist. Sunt un om sociabil, vorbesc cu toată lumea, iubesc natura, iubesc lucrurile pe care Dumnezeu mi le-a dat. Suferinţa este un dar. Un dar împlinit prin harul pe care îl primim de la El.

Despre acest dar am scris o carte în anul 2009. Am scos trei ediţii. Volumul a ajuns şi prin Anglia şi prin America.

Mulţi mă întreabă de multe ori: "Măi, iarăşi eşti singur acasă?" Iar eu le spun că niciodată nu sunt singur, pentru că eu Îl am ca prieten pe Iisus Hristos, cu care vorbesc ca şi cu un prieten.

Îl văd pe Dumnezeu bun, foarte bun. Dragostea Lui, iubirea Lui, bunătatea Lui nu au limite. Sunt infinite.

Pentru că eu am descoperit lucrurile acestea, trăirea mea de zi cu zi în acest pat este o binecuvântare. Fără Dumnezeu, eram mort de mult. Pentru mine Dumnezeu este totul. Fără El, nu aş fi nimic.

Cu Dumnezeu mă întâlnesc în fiecare clipă din viaţa mea. Dimineaţa, seara, pe drum, noaptea. Când mă trezesc noaptea, când nu pot să dorm, vorbesc cu El cum o fac acum cu dumneavoastră.

Îi spun: "Doamne, acesta sunt. Ajută necredinţei mele, întăreşte-mă în credinţa ta, nu mă lăsa singur, că numai pe Tine te am".

Pentru că numai pe Dumnezeu Îl am. Prietenii vin şi se duc.

De opt ani am pierdut-o pe mama. Mama care era pentru mine de mare ajutor. Am plâns, am urlat, pentru că am pierdut ceva ce nu credeam că o să pierd. Dar Dumnezeu m-a întărit. M-a ajutat şi mi-a dat putere să merg mai departe.

Eu sunt cu Dumnezeu oriunde, în orice clipă. Şi să ştiţi, Dumnezeu are chip: chipul meu, al dumneavoastră şi al tuturor.

Am făcut pneumonie de două ori. Am probleme cu rinichii. Am probleme cu inima, cu multe. Dar totuşi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare răsărit şi pentru fiecare apus de soare. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot. Azi, m-a luat unul în spate şi m-a scos afară să mă plouă. Şi i-am spus: "Lasă măi să mă plouă pentru că ne spălăm de păcate"."

O sorocire pentru orice lucru şi pentru orice faptă

Da, întâlnirea cu Gheorghe Petreuş din Botiza este ca o ploaie care te spală de multe. Părintele Isidor Berbecar, împreună cu care l-am vizitat pe Ghiţă, în smerenia cucerniciei sale, nu mi-a vorbit despre nenumăratele întâlniri, discuţii şi drumuri pe care le-a făcut cu el pe la spitalele din ţară, pe unde îşi căuta vindecarea. Aveam să aflu despre acestea din cartea primită în dar de la interlocutorul meu şi să înţeleg din ceea ce spune Ghiţă acolo ce a însemnat pentru el Biserica şi părintele Berbecar, căruia îi mulţumeşte pentru toate sfaturile cu care l-a mângâiat până acum.

Aş fi vrut să închei într-un alt fel acest reportaj, dar plecând de la Ghiţă tot murmur cuvintele nepoatei lui, Ioana Petreuş, o frumuseţe de copilă, care îl îngrijeşte: "Unchiul meu este un adevărat tezaur". O cred şi-mi vine să pun punct aici reportajului.

Am însă un mare regret. Aş fi vrut să vi-l arăt pe Ghiţă aşa cum este el astăzi, cu laptopul aşezat pe un băţ sprijinit de tablia patului, dar o ispită a făcut ca mare parte din pozele făcute să dispară de pe cardul aparatului foto în mod inexplicabil. De aceea, îl veţi vedea pe Ghiţă aşa cum este el de fel: om în mijlocul oamenilor. Iar eu am să închei totuşi cu cuvintele Ecleziastului, care spune: "...Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt şi că nu este nimic trainic sub soare. Atunci am zis în inima mea: Dumnezeu va judeca şi pe cel bun, şi pe cel rău, căci El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă..."