În aşteptarea mănăstirii de la Talpa

Să te întâlneşti zilnic cu chipul hidos al suferinţei şi morţii şi tot zilnic să trăieşti o înviere este, credem, întruchiparea cea mai elocventă a jertfei. Maica stareţă Teodora Lepădatu, singura vieţuitoare a Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului“, din localitea Talpa, judeţul Teleorman, luminează prin nevoirea sa o asemenea pilduitoare dăruire. În fiecare zi, această maică alină suferinţele celor 60 de bătrâni din Centrul rezidenţial „Sfânta Maria“ din localitate, iar seara, retrăgându-se la rugăciune în paraclisul din pod, se întâlneşte cu Hristos.

Niciodată nu am înţeles sensul atât de profund al scării, cum am făcut-o vizitând Centrul rezidenţial de bătrâni „Sfânta Maria“, din localitatea Talpa, judeţul Teleorman. Niciodată nu mi-am imaginat că Învierea poate fi o scară. Că te poţi ridica din moarte la Hristos, adică la viaţă, urcând o simplă scară. Urcuşul acesta îl face maica stareţă Teodora Lepădatu, singură, în fiecare zi. După ce mângâie chipurile suferinde ale celor 60 de bătrâni care trăiesc aici, ca un veritabil doctor de suflete, maica urcă scara ce duce în paraclisul din podul clădirii. Aici, înainte de a se retrage în minuscula sa chilie, care îi serveşte şi de dormitor, şi de baie, şi de birou, vorbeşte şi se roagă Lui, Mântuitorului Hristos, Vindecătorul lumii. A doua zi, coboară din nou, dă piept cu moartea, pentru ca ostenită, seara, să urce aceeaşi scară.

Biserică şi ispite

Dar, la Talpa, maica mai face un lucru: ridică biserica Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului“, munceşte o grădină, îngrijeşte pomii fructiferi, parcul şi udă o salcie.

Maica stareţă Teodora Lepădatu a venit aici din zona Moldovei, să ridice mănăstire în curtea centrului rezidenţial, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, cum şi-a dorit primarul satului, Benone Rababoc, aflat la al cincilea mandat.

În 2009, când a ajuns la Talpa, a găsit doar un şantier în lucru şi 60 de bătrâni, bărbaţi şi femei, majoritatea dependenţi de căruţ sau imobilizaţi la pat.

„Aici este un spital al suferinţei. Un loc al durerii. Un loc al singurătăţii. O pustie. Pustia Teleormanului. Aici este nevoie de multă rugăciune şi de mult sprijin. Zilnic, coborând la aceşti bătrâni, simt că au nevoie de mângâiere. De zâmbet, dragoste şi căldură. Şi, dacă ai în suflet căldura lui Hristos, oferind-o lor, este ca şi o rază de soare după care ei privesc. Cei mai mulţi dintre ei au trăit lipsiţi de Dumnezeu. Când mă văd îmbrăcată în negru, îşi fac cruce. Realizează că sunt un slujitor al Domnului. Că Acesta există. Că acum, la apusul anilor, se pot bucura de El. De Cel de care s-au lipsit în restul vieţii. Din vara trecută, când am văzut că mila Maicii Domnului a coborât peste noi şi au început să se ridice zidurile bisericii, a răsărit şi speranţa că poate nu peste mult timp se va înfiripa şi aici o obşte. Nu de puţine ori, însă, m-a încercat gândul de a-mi lua trăistuţa şi de a pleca de unde am venit. Anul trecut chiar am vrut să fug. Era de Buna Vestire. Singură în paraclis, am încercat să vorbesc cu Maica Domnului, să-i spun că doar atât am putut şi că singură, mai departe, nu mai pot merge. În clipa următoare, a intrat domnul primar, îmbrăcat în salopetă, pentru că aşa îl vedem de cele mai multe ori, şi m-a întrebat de ce plâng. I-am spus că nu plâng, că am transpirat numai. Dar şi-a dat seama despre ce este vorba. Privindu-mă, mi-a spus că anul acesta, cum-necum, va porni ridicarea bisericii. Atunci am realizat că lucrul acesta a fost răspunsul Maicii Domnului. Şi am înţeles că am o misiune şi că nu trebuie să o abandonez. Ruşinată, mi-am pus trăistuţa la loc, mi-am cerut iertare de la ea şi am revenit la treabă“, mărturiseşte maica stareţă.

Exemplul mamei

De cinci ani de când se află aici, maica Teodora suferă mai ales din cauza lipsei unei vieţi de obşte aşezate. „Nu este uşor să trăieşti ca peştele pe uscat, adică fără Sfânta Liturghie săvârşită zilnic şi fără toate celelalte rânduieli dintr-o mănăstire. Simt lipsa vieţii duhovniceşti şi comunicarea. Bătrânii de aici nu cunosc ce înseamnă să ai o relaţie firească, normală, cu obştea unei mănăstiri, cu Biserica, cu Dumnezeu. Dar, totuşi, eu ţin o rânduială. Mai vine uneori la noi şi un preot de mir, care slujeşte duminica şi în sărbători, îi împărtăşeşte pe bătrâni, face parastasele celor adormiţi, iar eu, cu binecuvântarea Preasfinţitului Galaction, fac Acatistul, rugăciunile şi rânduiala de dimineaţă, de seară, iar restul zilei îl umplu cu bucuria de a mângâia bătrânii. Trăiesc în fiecare zi ceasul morţii. Dar trăiesc şi bucuria să văd în fiecare dintre aceşti bătrâni chipul lui Hristos. Vin dintr-o familie de ţărani simpli din Dobrogea, eu fiind al cincisprezecilea copil la părinţi. Deşi am căutat să-L descopăr pe Dumnezeu, la anii tinereţii nu am perceput chemarea Lui. Dar El a făcut în aşa fel încât să mă întorc din drumul pe care poate nu aş fi ajuns unde trebuie. Mama s-a bucurat. Tata, mai puţin. Mama era de o smerenie exemplară. Ea m-a educat în acest sens prin exemplul ei de viaţă. Astăzi, când îmi este greu, o am în faţă, gândindu-mă ce ar fi făcut ea în situaţia respectivă. Am cunoscut la mama răbdarea de fier, rugăciunea, lacrima şi postul. Croasantul şi banana noastră erau pâinea şi dovleacul. Dar, pentru că ea a adus pe lume atâtea suflete, era evidentă binecuvântarea lui Dumnezeu în casa noastră. Dumnezeu lucra şi în sufletul meu. Şi aşa m-am întors către El. Sunt 20 de ani de când îi slujesc Lui. Şi de şase ani aici, în acest pustiu atât de arid duhovniceşte. De aceea sunt convinsă că zona are nevoie de mănăstirea noastră, pentru că aici există multă durere, iar lumea se află în mare derivă. Acum doi ani, de hram, am încercat să facem o procesiune cu o icoană făcătoare de minuni şi cu sfinte moaşte, dar, de la marginea satului până aici, nimeni nu ni s-a alăturat. Sătenii priveau de după uluci, neînţelegând ce se întâmplă. De aceea, în acest tărâm al secetei duhovniceşti, iubirea de aproapele este acut necesară. Este tot ceea ce poate defini un suflet creştin. Salcia pe care o vedeţi lângă clopotniţă a crescut dintr-o rămurică rămasă de la prima slujbă din Duminica Floriilor săvârşită aici, acum patru ani. Am udat-o cu sticla în fiecare zi, iar astăzi, sub ea, bătrânii mei se umbresc şi privesc cum înfloreşte biserica la care şi ei visează“, mai spune maica stareţă.

Biserica vie

După ce am „trăit“ şi noi ceasul morţii vizitând camerele bătrânilor suferinzi, am urcat scara maicii Teodora, întâlnindu-ne în paraclis cu Hristos. O lumină strălucitoare îmbrăca totul. O căldură şi o linişte aproape materială se aşezau pe suflete. „Aici se retrage maica stareţă Teodora. Dar noi avem nevoie de mănăstire aici. Bătrânii simt acum şi ei prezenţa lui Dumnezeu. Avem 20 de angajaţi, câte cinci pe tură, care se îngrijesc de ei. Dar cel mai mult se implică maica Teodora. Ne ajută foarte mult şi pe noi, şi pe bătrâni“, ne spune Iulian Ogăraru, directorul căminului de bătrâni. Iar Ilie Sandu, secretarul Primăriei Talpa, ne mărturiseşte că ceea ce s-a realizat este impresionant. „Aici funcţionează, este vie, Biserica. Pentru aceşti bătrâni, să-L ai acum aproape pe Dumnezeu este foarte important. Degeaba ai condiţii, degeaba nu-ţi lipsesc cele ale trupului, dacă nu ai legătura cu Dumnezeu. Venirea maicii Teodora a însemnat foarte mult pentru tot ceea ce se face aici. Ea L-a adus pe Dumnezeu în sufletele acestor oameni.“

Aceste cuvinte spun totul despre nevoirea maicii stareţe Teodora Lepădatu. Cea care, din iubire de semeni, smerenie şi jertfă, udă o salcie şi-şi agaţă trăistuţa în cuiul din chilia ei de la Talpa. Definitiv.

Am părăsit mănăstirea gândind şi noi despre cuvioşia sa cu cuvintele marelui duhovnic al Dobrogei, părintele Arsenie Papacioc, care spunea: „Să nu vinzi nimic din taină, nici pentru mustrări, nici pentru laude. E mai bine să nu fii nimic, decât să fii eroul altora. Ţine-te de înger şi vezi-ţi de treabă!“ Şi maica Teodora se ţine de înger şi-şi vede de treabă.