Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj În grădina Maicii Domnului din Paleokastritsa

În grădina Maicii Domnului din Paleokastritsa

Galerie foto (11) Galerie foto (11) Reportaj
Un articol de: Elena Gabriela Zamora - 07 Oct, 2016

Se spune despre Paleokastritsa că este cel mai frumos sat din Corfu. Într-adevăr, Marea Ionică este mai albastră aici, iar stâncile și cele șase golfulețe dimprejurul ei redau natura în toată desăvârșirea sa. Și nici nu putea fi altfel, de vreme ce locul este vegheat de sus, din vârful unei coline, chiar de Maica Domnului.

Singura mănăstire din Paleokastritsa este închinată Sfintei Fecioare Maria, fiind cea mai populară de pe insulă, nu doar datorită frumuseții locului, ci și pentru apropierea sa spațială de lume, ca o întărire, parcă, a faptului că Maica Domnului este grabnica ajutătoare a oamenilor. Mii de vizitatori pelerini vin aici să își caute liniștea în grădina Sa, aflată la nici un kilometru de forfota lumească a plajelor, grădină care începe chiar de la baza colinei, de la indicatorul cu înscrisul „Monastery of Paleokastritsa” și care confirmă direcția spre sfântul locaș. Tot traseul este un urcuș ce te umple de o negrăită bucurie și mireasmă răspândită de leandri crescuți de-a stânga și de-a dreapta drumului, ca o pregustare a ceea ce are să se înfă­țișeze, în toată măreția, puțin mai sus. Este un drum ce se face și răgaz pentru eliberarea treptată de cele pământești spre contemplare duhovnicească. Șosea­ua șerpui­toare printre măslinii și chipa­roșii ce lasă, pe alocuri, să se întrezărească pete albastre de mare devine prea scurtă și deloc obositoare, în ciuda efortului deplasării pedestre (este realmente o pierdere parcurgerea acestui drum cu mașina). Pe aici își caută liniștea și cei opt călugări care alcătuiesc obștea monahală, după ce locul se ușurează de mulțimea vizitatorilor.

Din mai și până în octombrie, aceștia se fac gazde binevoitoare pentru mii de pelerini, deși nu le este tocmai de folos vieții duhovnicești. Însuși bătrânul egumen al mănăstirii, Efthimios Douis, stareț de mai bine de 20 de ani, atrage atenția că, „dacă cineva vrea să devină călugăr pentru a uita de frumusețile acestei lumi trecătoare, mai bine să nu vină aici. Să meargă în altă parte, unde nu va putea să vadă atâtea frumuseți în jurul lui. Paleokastritsa este un loc dificil pentru monahism”. Este și motivul pentru care înţeleptul stareţ nu se arată aspru cu monahii, deoarece, spune el, este nevoie, mai degrabă, de o exersare a duhului împreună cu părinții „în iconomie”, pentru că „altfel cum ar rezista aici cei începători?” Într-o descriere a mănăstirii, regăsită în pliantul „Sfântul Spiridon, biserici şi mănăstiri din Corfu“, apărut la Editura Pigasos, Grecia, egumenul Efthimios sublinia că „locul nostru este unul turistic, iar în timpul verii nu poți să arunci nici un ac de câtă lume este”, dar „nici să-i alungi pe pelerini nu este corect”. Într-adevăr, cum ar putea altfel aceștia să aducă rugăciuni Maicii Domnului în biserica mănăstirii, să înțeleagă trecutul sfântului locaș, să admire obiectele de cult rare din muzeu, inclusiv osemintele unei balene despre care legenda spune că ar fi înghiţit un pescar, în secolul al XIX-lea, sau să guste puţin lichior de kumquat produs de călugări din fructul dulce-acrişor cu acelaşi nume.

Îngemănare de bizantin și renascentist

Așadar, datorită bunăvoinței acestor monahi de a-și lăsa ușa „casei” deschisă vizitatorilor pelerini, aceștia din urmă se pot îndulci de sfințenia locului și pătrunde în trecutul mănăstirii, care se deschide ca o carte, chiar de la intrare. Pe poarta încadrată de piloni din piatră de formă cubică, având deasupra un mozaic cu Născătoarea de Dumnezeu șezând pe tron, se vede gravat anul 1228, ceea ce pe unii îi face să susțină că este anul construirii bisericii închinate Maicii Domnului. Întregul complex monahal însă − chiliile călugărilor și frumoasa grădină cu flori și alei din piatră veche − a fost ridicat mult după aceea, cel mai probabil în secolul al XVII-lea. Oricum, cele mai vechi manuscrise din biblioteca mănăstirii datează începând cu secolul al XVIII-lea. Din tradiția sfântului locaș aflăm, însă, că fondatorul acestuia ar fi fost ­ieromonahul Velissarios Omides, care a locuit aici începând cu anul 1575 și care ar fi ridicat mănăstirea chiar pe locul în care s-a găsit o icoană a Maicii Domnului, ce a devenit reprezentativă. Într-o carte despre istoria mănăstirii, scrisă de Spirou Karidi, se vorbește despre jefuirea cu sălbăticie a Bisericii Sfintei Fecioare de către pirați genovezi, în 1403, în timpul asediului castelului „Angelokastro”, din ve­cinătate, o fortăreaţă de apărare a regiunii. În 1469, locașul sfânt a fost renovat, însă în 1537 a fost din nou prădat, de data aceasta de turci, fiind refăcut în 1572. Deși a trecut prin perioade grele, biserica a rezistat, păstrându-și înfățișarea simplă, de bazilică cu abside și acoperiș din lemn, dar cu elemente decorative unice, precum reliefuri din marmură la porți și la iluminatoare. Clopotnița, de tip eptanisiac (specific regiunii de la Marea Ionică), are trei clopote așezate în două arcuri.

Interiorul bisericii este absolut impresionant, remarcându-se printr-un decor bogat, cu picturi și icoane vechi, într-o îmbinare a stilurilor bizantin cretan, post­bizantin și renascentist. Dar, ­înainte ca pelerinii să își poată pleca capul spre închinăciune și genunchii spre rugăciune, trebuie să respecte rânduiala locului și stă în grija bătrânei de la intrarea în sfântul locaş, ce poartă parcă anii mănăstirii, ca aceasta să fie urmată. Cu o privire scrutătoare, făcându-ți parcă radiografia duhovnicească, și din două gesturi scurte, bătrâna trasează direcția, mai întâi, către lumânări și, apoi, spre cutia de lemn veche de alături, unde fiecare varsă câți bănuți îl lasă inima. Abia după aprinderea lumânărilor, pașii pelerinilor se lasă călăuziți de sfinții din icoane și de reprezentările biblice de pe ziduri. Se distinge catapeteasma renascentistă din piatră − cele două iconostase din marmură lucrată cu mare migală − în dreapta renumita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Paleokastritsa”, iar în stânga, icoana Sfântului Ierarh Nicolae − precum și așa-numita „boltă cerească”, plafonul pictat al bisericii. În centrul acestei generoase reprezentări se află un medalion în care este reprezentată Sfânta Treime, iar mai jos Maica Domnului înconjurată de îngeri. Întregul medalion este încadrat de reprezentări ale evangheliștilor și ale unor profeți ai Vechiului Testament, în mijlocul lor aflându-se și o sculptură murală − „Pomul Vieții”. Întreg complexul iconografic al tavanului datează din 1922. De asemenea, se remarcă, în partea dreaptă a iconostasului, icoana Adormirii Maicii Domnului care datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Pe ușile diaconești ale Sfântului Altar, de o parte și de alta, sunt zugrăviți Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Spiridon, pe Ușile Împărătești scena Bunei Vestiri, iar pe dveră, scena evanghelică a judecății lui Iisus „Iată omul!” (Ioan 19, 5), pictată în secolul al XVII-lea. Pe pereții naosului se evidențiază patru icoane cu rame aurite. Primele două îi înfătișează pe Sfinții Părinți și Judecata de Apoi, opere ce datează din 1715, respectiv 1752. Celelalte două, realizate în 1713, sunt împărțite în mai multe scene ce ilustrează diferite evenimente din Cartea Facerii. În decorul naosului se mai remarcă încă două icoane: „Spălarea picioarelor”, din 1771, și „Lapidarea lui Ștefan”, realizată tot în secolul al XVIII-lea.

Loc de exil

Întregul complex monahal este alcătuit din trei aripi, ce delimitează incinta. În mijloc se găsesc biserica și o curte interioară pavată cu piatră. Un coridor duce către parter, unde odinioară erau adăpostite proviziile și presa de ulei a mănăstirii, astăzi exponat. Chiliile călugărilor se aflau în aripa de vest a complexului și la etajul superior din partea de nord. Două dintre ele găzduiesc, acum, muzeul cu obiecte religioase rare, unde regăsim şi o icoană a Maicii Domnului „Skopiotissa” (icoana Prea­sfintei din muntele Skopos), pictată pe piele de bivol, în 1494. Alături este magazinul de suvenire, cu icoane ale Maicii Domnului, cruciulițe, tămâie și multe alte obiecte religioase. „Avem icoana Maicii Domnului reprezentativă pentru mănăstire și o altă icoană a Sfintei Fecioare, făcătoare de minuni”, ne explică tânărul vânzător, un ajutor de nădejde pentru monahi, dar şi pentru vizitatorii care vor să afle mai multe despre sfântul locaș, dacă ne gândim că acesta rupe cuvinte nu doar în engleză, ci și în română. De la el aflăm că muzeul alăturat funcţionează din 1989, iar aici sunt expuse icoane, veșminte, obiecte tradiționale de argintărie și manuscrise. În mijlocul muzeului stau expuse osemintele unei balene, care în urmă cu vreo două secole ar fi mâncat un pescar. Alte corpuri de clădire ale mănăstirii servesc ca arhondaric pentru primirea și găzduirea pelerinilor. La parter sunt bucătăria și trapeza, iar la etaj, stăreția și biblioteca.

Numeroase personalități au vizitat, de-a lungul timpului, mănăstirea. De exemplu, aflăm că, în 1862, a fost găzduit aici, pentru o lună, pictorul și gravorul britanic Edward Lear, care a schițat în planurile sale mănăstirea și cetatea Angelokastro din vecinătate. În 1879, tot aici a fost exilat arhimandritul Eusebiu Matthopoulos (1849–1929), pe vremea când mănăstirea avea zece călugări, care lucrau din greu pentru a-și câștiga existen­ța. La începutul anilor 1800, mănăstirea a atras interesul comisarilor britanici ai insulei, care, în 1823, deschideau un drum de legătură cu orașul Corfu (Corfu Town). Începând cu 1829, timp de un deceniu, în clădirea mănăstirii a funcționat și un spital militar.

„Un zâmbet de o dulceață fără sfârșit”

Sfântul locaş a trecut prin perioade dificile şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1943, nemții au mutat un punct militar de pază, construit anterior de italieni în afara mănăstirii, chiar în interiorul acesteia. Călugării au fost alungați, iar chiliile transformate în barăci. După război, obștea s-a refăcut și, de atunci, se îngrijesc cu mai mare osârdie de grădina Maicii Domnului, încercând, în același timp, să facă față schimbărilor timpului. În anii de după război, orientarea masivă a locuitorilor insulei către turism a influențat major modul în care mănăstirea și-a gestionat proprietățile. În 1968, mănăstirii i-au fost expropriate 11 hectare din zona golfului Alypa, pentru crearea unei baze NATO. Mănăstirea a răspuns cerințelor valului turistic, însă, odată ce miile de turiști au început să-i treacă pragul, rânduiala vieții de asceză ar fi putut suferi. Cei opt călugări asigură însă săvârșirea regulată a slujbelor, în timp ce unii dintre ­ieromonahi îndeplinesc și res­pon­­sabilități liturgice în parohiile vecine. Mănăstirea are, acum, o prezență puternică în viața comunității din vecinătatea sa și pentru că susține financiar activitatea caritabilă a Mitropoliei de Corfu, întărește pe cei săraci, găzduiește bătrâni nevoiași cărora nu le mai poartă nimeni altcineva de grijă și chiar ajută financiar tineri studenți. La mănăstire s-au desfășurat, în ultimii ani, lucrări de amenajare și de întreținere, atât în interiorul complexului de clădiri al sfântului locaș, cât și în împrejurimile acestuia. A fost construit drumul ce leagă mănăstirea de şoseaua principală, drum pe care s-au plantat arbori și s-a creat o grădină de flori, spre delectarea vizitatorilor. Nu a fost uitată nici micuța Biserică „Sfântul Spiridon” de lângă plaja cu același nume, de la poalele mănăstirii, ce a fost renovată, fiind pictate trapeza și altarul.

Stareţul Efthimios, împreună cu nevoitorii săi, se luptă zi de zi să păstreze neschimbat monahismul, într-un loc în care trebuie să întâmpine mulțimi de vizitatori, ce ajung aici fie dintr-o râvnă sfântă a pelerinului, fie din pură curiozitate turistică. Mulți vin în diferite perioade (mănăstirea este deschisă pelerinilor din mai până în octombrie), dar și mai mulți la cele ­două hramuri ale mănăstirii, pe 15 august, la Adormirea Maicii Domnului, și de Izvorul Tămăduirii, în Vinerea din Săptămâna Luminată.

Cu toată implicarea filantropică, munca de îngrijire a mănăstirii, ghidarea vizitatorilor pelerini, cei opt monahi reușesc să păstreze patrimoniul cultural și duhovnicesc al sfântului locaș. Se regăsește chiar un model de conduită, cel al călugărului Anania Kazianis, cândva nevoitor la această mănăstire. Sosit la Paleokastritsa după război, scriitorul britanic Louis Golding descria întâlnirea cu acest monah: „Rareori mi s-a dat să văd un om atât de bătrân, atât de mic și de zdrențăros, cu ochii roșii, cu părul ghem în spatele gâtului, cu pantalonii înecați în șosete găurite și toate învelite într-o pelerină de pânză foarte groasă de sac. Cu toate acestea, avea un zâmbet de o dulceață fără sfârșit, în timp ce descuia ușa paraclisului cu o cheie veche de lemn, aproape cât el de mare”. O dulceață a zâmbetului asemănătoare se revarsă și pe chipul celor opt călugări care se nevoiesc aici, expresie pe care au dobândit-o prin rugăciune de la însuși chipul Preasfintei Fecioare din icoana „Paleokastritsa”.