Recunoscute pentru hărnicia şi priceperea lor, călugăriţele de la Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla, județul Ilfov, sunt apreciate şi pentru bunătăţile pe care le prepară în micuţa patiserie a aşezământului monahal. Cu „mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu”, după îndemnul Sfântului Teofan Zăvorâtul, câteva monahii vrednice frământă prescuri, împletesc cozonaci, migălesc la checuri, cornuleţe, brioşe, pâine, gem, şerbet, dulceaţă, toate din ingrediente naturale, spre deliciul credincioşilor care vin aici.
Cozonaci rotofei, bine dospiţi, ca din cărţile de colorat, stau aranjaţi milimetric pe o masă din pangarul mănăstirii. Năsucuri de copii adulmecă de aproape mirosul apetisant de rom şi vanilie, eliberat de frământătura gălbuie, rumenită uniform, care îmbracă încăperea într-un iz aparte în combinaţie cu mirul şi tămâia expuse în rafturi. Spre amuzamentul celor prezenţi, un băieţel costeliv, dar tare pofticios, îşi încarcă braţele cu un cozonac, şi încă unul, iar mai apoi, cu ultimele forţe, prinde din mers o punguţă cu cornuleţe.
Din curtea sfântului locaş, dibuim repede, după unda aromată care persistă în aer, locul unde se prepară dulciurile îmbibate de gustul copilăriei. Trecem pe lângă o grădină splendidă de trandafiri, arbuşti şi plante agăţătoare încărcate de o simfonie de culori şi, aproape de anexa stăreţiei, ni se deschide o uşă. Patru cuptoare electrice şi un dospitor în care creşte aluatul funcţionează la capacitate maximă. Pe o masă imensă îşi aşteaptă rândul la copt tăvile cu cozonaci. Nici urmă de prezenţă umană, ca şi cum toate ar spori de la sine.
Într-o cameră alăturată, trei măicuţe îmbrăcate în halate albe, de lucru, muncesc în linişte. Foarte rar schimbă o vorbă între ele. Sunetul ritmic al aluatului pe planşeta de modelat, mânuit cu îndemânare, este constanta auditivă a acestui spaţiu apetisant înmiresmat. Albul hainelor şi al frământăturii contrastează plăcut cu verdele livezii ce se lasă admirată, în toată splendoarea ei, pe o fereastră larg deschisă.
Muncă şi rugăciune
Săptămânal, monahiile Agripina, Nectaria şi Cipriana robotesc în laboratorul de patiserie, în fiecare zi de joi şi vineri, de la primele ore ale dimineţii şi până la căderea serii. Este una din ascultări, care le-a fost rânduită în urmă cu 7 ani, iar maicile o îndeplinesc cu mare dăruire şi astăzi. Nu încape vorbă de plictiseală sau monotonie. Au mulţumirea că pot contribui la îmbunătăţirea stării materiale a aşezământului monahal, că pot aduce bucurie oamenilor şi că se pot folosi de acest moment pentru a se ruga în şoaptă.
Parcimonioase cu vorbele, călugăriţele dau întâietate lucrului. Roadele mâinilor neobosite spun totul despre talentul şi dăruirea cu care sunt plămădite.
Maica Agripina cântăreşte aluatul pentru prescuri. Pentru o prescură mare, gospodărească, aşa cum se face la Mănăstirea Samurcăşeşti, este nevoie de doi bulgăraşi de aluat. Unul dintre ei, care trebuie să cântărească 20 de grame, va fi repede transformat într-un disc - baza prescurii, iar celălalt, care se fixează deasupra, tot sub formă de disc, însemnat cu un pristolnic, nu va avea o greutate mai mare de 200 de grame.
„Aluatul se face din făină proaspătă, măcinată la moară. Adăugăm drojdie în cantitate mai mică decât la coca pentru pâine. Spre exemplu, la 1 kg de făină se pun 25 g de drojdie, sare foarte puţină, apă. Ulei nu se foloseşte deloc la aluatul pentru prescuri. Se malaxează timp de 30 de minute şi se pune la copt. Facem prescuri pentru mănăstire şi pentru comenzile primite de la preoţii bisericilor din apropiere”, spune maica Agripina.
Toate ingredientele folosite în laboratorul de patiserie sunt proaspete, fără afânători, pentru că sunt produse în gospodăria mănăstirii. De asemenea, dulceţurile, gemurile şi şerbetul care se folosesc la dulciuri sunt făcute din fructele ce cresc în livada vetrei monahale. În plus, patiseria este utilată cu aparatură performantă, de ultimă generaţie, iar activitatea se desfăşoară în condiţii de igienă maximă.
„Am început ascultările în mănăstire la atelierul de tâmplărie şi am ajuns la patiserie. În mod deosebit, îmi place să fac prescuri. Produsele noastre sunt din ingrediente naturale şi au o valabilitate de 10 zile. Lucrăm săptămânal, joia şi vinerea, ca totul să fie proaspăt pentru pelerinii care vin în mănăstire la sfârşit de săptămână. Când perioadele specifice din an ne-o impun, facem cozonaci, checuri, cornuleţe, brioşe de post”, explică maica Nectaria.
Potrivit spuselor maicii stareţe stavrofora Lucia Bostan, starea materială modestă a mănăstirii dintru începuturile ei şi lipsurile care s-au accentuat în timp au făcut ca locaşul monahal să nu se poată organiza ca mănăstire cu viaţă de obşte sau chinovială, ci cu viaţă idioritmică sau de sine. În asemenea condiţii, monahiile au fost nevoite să se întreţină din lucrul mâinilor lor. Au făcut front comun şi cu multă dăruire de sine s-au ostenit să ţină întărite zidurile mănăstirii. De-a lungul anilor, generaţii de călugăriţe şi-au arătat priceperea şi dragostea pentru locul în care au ales să-şi câştige mântuirea, la diverse ascultări - în gospodărie, la atelierele de tămâie, pictură, tricotaje, mobilă şi patiserie. Totul a sporit şi sporeşte datorită rugăciunii inimii pe care cele 43 de nevoitoare o practică zi şi noapte. Observându-le cum muncesc de dimineaţă până seara, răbdătoare în ascultările ce revin fiecăreia, pe rând, şi cu cât dor caută slujbele bisericii, pentru ca mai apoi să se zăvorască în chilie şi să vorbească nestingherite cu Dumnezeu, nu te poţi gândi decât la spusele Sfântului Antonie cel Mare, pilduitoare nu doar pentru monahi, ci şi pentru mireni: „Precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme, ploi şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin stăruinţă îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare.”
