La Schitul Iezer din județul Vâlcea am aflat de fiecare dată când am mers aceeași blândețe și bunătate a maicilor aflate sub stăreția stavroforei Mihaela Popa. Monahiile obștii impresionează prin răbdarea, prin hărnicia și prin dragostea lor față de slujbe, dar și prin frumusețea chipurilor. „Ce caută o fată atât de frumoasă la mănăstire?”, zic câte unii nepricepuți. Răspunsul este simplu: frumusețea nu are granițe și este cu atât mai plăcută lui Dumnezeu cu cât este dăruită Lui. Iar peste trăsăturile native ale unei persoane se așază cu strălucire viața ei tainică. Antonia, Ecaterina, Teoctista sunt trei maici tinere. Veți spune că e normal să fie frumoase, însă eu sunt convinsă că trăirea autentică a drumului ales în viață le înfrumusețează într-un fel aparte. Dar nu despre frumusețea tinereții vreau să povestesc, ci despre frumusețea unei monahii ajunse la 82 de ani, maica Paisia Jugănaru.
Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o bătrână atât de plăcută la înfățișare, cu toate că are fața brăzdată de riduri, trupul puțintel și slăbit de boală. Merge încetișor, pentru că o dor picioarele și „șalele”, dar nu lipsește de la nici o slujbă. De cum am zărit-o, m-am și gândit că mi-ar plăcea să-i aflu povestea vieții. Am convins-o să vorbească numai după ce am asigurat-o că nu va fi filmată, pentru a fi dată la televizor, pentru că nu vrea să apară pe nicăieri, „numai la Bunul Dumnezeu”.
Chemarea îngerului din icoană
„Aveam 17 ani neîmpliniți când am venit. Iar venirea mea la mănăstire a fost așa: am plecat cu tatăl meu de acasă, din Orleștii de Sus. Până la Băbeni am mers pe jos, iar acolo am obosit și ne-am odihnit sub un pom. Și mi-a zis tata: «Hai, Irina, să ne întoarcem acasă, tu ai obosit, ești mică. Și așa maică-ta e bolnavă cu inima și a rămas plângând». Dar eu am zis: «Nu, tăticule, e păcat să întorc ce am promis lui Dumnezeu. Hai la mănăstire, că eu și târâș tot ajung...» Cred că tatăl meu a vrut și să mă încerce. Și am plecat mai departe, am mers și cu o căruță, am ajuns tocmai când maica stareță bătea clopotul de Vecernie”, povestește maica Paisia.
Din acea zi de mai a rămas fără îndoială să trăiască viața îngerească. Pentru că dragostea de mănăstire i se trage de la îngeri. Când era mică, avea o icoană cu un îngeraș, îl săruta mereu și le spunea tuturor că ea se va face înger când va fi mare. Plângea dacă îi spuneau părinții că n-o iau la biserică duminica. Povestește maica: „Tăticul meu se numea Dumitru, era cântăreț la biserica din sat. Îmi plăcea și mie să cânt, dădeam tonul la cor și cântam de răsuna. Mai aveam și un unchi stareț la Govora. Drept să vă spun, când am venit la mănăstire, n-am știut bine pe ce cale viu, însă mă îndrăgostisem de slujbele bisericii și știam că aici le găsesc pe toate”.
„Era credincioasă și mama, totuși, când am plecat a plâns mult, m-a jelit un an. Nu că n-ar fi vrut să vin, dar îi eram de mare ajutor în gospodărie, aveam curtea plină de animale și aveam grijă de ele, eram sprintenă la treabă. Eram 10 frați. Făceam cămăși la tată și la frați, de mică învățasem să lucrez de mână. Biata mămica, de aceea plângea și-i zicea lui tăticu: «Să fi luat pe oricare, dar nu fata, pe lumina ochilor mei, care mă ajută așa de mult...» O mințisem că poate mă întorc dacă nu-mi convine și așa a rămas cu inima un pic mai ușoară, sperând că mă întorc. De cum am călcat aici, mi-a fost drag. Toate îmi plac la mănăstire și nu m-am mai gândit niciodată să mai plec.”
Când a ajuns la schit, era aproape pustiu locul, iar bolovanii erau „cât toate zilele de mari”, locul trebuia curățat, curgea apa din munte prin toată curtea, ploua în chilii, doar atelierul și un corp vechi de chilii existau. „Erau vechi, noi le-am stricat și am ridicat corpurile noi. Era stareță maica Irina Călugăru, mai erau aici răposata maică Natalia și încă o maică. De la ele am învățat foarte multe. Prima ascultare a mea a fost la porci, apoi la săpat în grădină, la strâns de fân, vedeam de animale. Pe urmă, am intrat la țesut covoare”, își amintește maica Paisia.
Decretul 410 a prins-o în seminar
Am întrebat-o dacă a suferit în comunism, știind că era tânără în vremea monstruosului Decret 410 din 1959 care a alungat din obști călugării tineri. „Decretul m-a prins în seminar, am făcut doi ani și pe urmă nu am mai putut din cauza comuniștilor. Am fost foarte prigonite atunci, trebuia să plecăm toate care încotro. Dar eu n-am plecat o zi din mănăstire, am luat drumul pădurii, acolo m-am ascuns cu alte maici. Venea Securitatea în control să vadă dacă mai sunt maici sub vârsta admisă. Rămăsese numai maica stareță și maica bătrână, cele tinere ne ascundeam în pădure. Coboram numai când auzeam clopotul, așa ne anunțau când plecau securiștii. Nici mâncare nu-mi trebuia, acolo mă rugam, acolo plângeam, în pădure, sub răgălii. Ne ascundeam în fagii scorburoși. Odată, veniseră maicile să se împărtășească și plângeau, unde să se ducă, ce să facă, și au venit securiștii chiar atunci. Una a sărit pe geamul atelierului și era să-și frângă gâtul, pe urmă, pe iaz în sus și n-au prins-o. Alta s-a pitulat în cămăruța unde țeseam covoarele, era mai întuneric, și așa a scăpat. Una a ieșit în curte, dar era așa de prost îmbrăcată, avea niște câlți în brațe și plângea, iar securiștii au zis că nu-și pierd vremea cu ea și au lăsat-o în pace.” Povestind aceste lucruri, maica se întristează puțin, dar pe urmă exclamă: „Și eu mă mir de libertatea asta de acum! E bine că vin oamenii la mănăstire, la slujbe. Vin și tinerele spre călugărie. Chiar recent au fost îmbrăcate două, sunt fete liniștite, bisericoase, fac ascultare, se duc la treburile lor, așa făceam și noi la vremea noastră...”
Acum, la 82 de ani, maica Paisia trage linie și vede că a avut de învățat în viața monahală de la maicile pe care le-a avut surori, de la bătrâna Natalia, care nu știa carte, „dar era ca o sfântă”, de la duhovnicii care au fost trimiși pe rând să slujească aici, părintele Calist de la Frăsinei, părintele Sebastian de la Govora, părintele Pompei. „Era greu mai demult pentru că nu era un preot permanent în mănăstire, acum însă avem și suntem fericite, mereu în slujbe, mereu cu Dumnezeu. Numai dacă nu vrei nu te bucuri aici”, mai spune monahia cu zâmbetul întipărit pe față.
Am stat de vorbă mai mult de o oră la umbra cerdacului, ascultând susurul râului Cheia ce curge mai la vale. La un moment dat, a apărut maica Antonia, pe care o iubește tare mult. O cuprinde în brațe, iar eu profit de moment și le fac o poză. „Ce bine că o am acum pe maica Antonia într-o fotografie! Ce m-aș face fără ea? Ea vorbește cu doctorul, îmi aduce medicamentele...”, mai spune măicuța. Mi-a povestit despre încercările prin care a trecut, a fost operată la stomac, era să și moară, asta prin anii ‘70. „Noroc” cu mersul la spitale, pe la Iași, în felul acesta o doctoriță a luat-o într-un pelerinaj și a văzut toate mănăstirile din Moldova. I-a cunoscut atunci pe părintele Cleopa Ilie, pe părintele Ioanichie Bălan, i-a ascultat predicând, s-a spovedit, iar vindecarea ei a venit și prin aceste medicamente.
Maica Paisia Jugănaru n-a mai ieșit pe poarta Schitului Iezer din 1988, când a fost la înmormântarea tatălui său. Dar e firesc. „Călugăria e militărie, trebuie să te ții de ea.” I-a fost însă ușor maicii, din câte se vede, pentru că mi-a repetat de câteva ori că la mănăstire toate îi plac. Portretul maicii Paisia ar trebui să poarte numele: Un om frumos și fericit.
