Locul unde dragostea nu cade niciodată şi se bucură de adevăr

„Dragostea nu cade niciodată”, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni, capitolul 13, versetul 8. În această profundă, tainică și nesfârșită necădere credem că se așază nădejdea și lucrarea enoriașilor și părinților care slujesc la una dintre cele mai vechi și mai rănite parohii din Capitală: „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, din Protopopiatul Sectorului 5, care își sărbătorește în aceste zile hramul istoric. Eveniment major ce se adaugă unei responsabile și asumate opere de vindecare nu numai a rănilor trecutului, ci și ale prezentului nostru rătăcit și rătăcitor.

„Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi mari învăţători ai credinţei, ai pocăinței și ai sfințeniei, precum şi rugători statornici pentru viaţa şi unitatea Bisericii lui Hristos. Prin viaţa, faptele şi scrierile lor, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ne îndeamnă să iubim pe Hristos, Evanghelia şi Biserica Sa, să lucrăm pentru vindecarea şi mântuirea tuturor oamenilor fără deosebire de neam sau etnie. Ei sunt pentru noi dascăli ai pocăinței, ai iertării, ai unităţii şi ai sfinţeniei. Ei ne învaţă să ne rugăm neîncetat, să săvârşim cu iubire milostivă faptele bune, dar să nu contăm niciodată pe noi înşine mai mult decât pe harul lui Dumnezeu Cel viu, arătat în Iisus Hristos”, arăta Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de învățătură rostit cu prilejul sărbătoririi celor doi sfinți în anul 2023.

Istorie și mărturisire

Discreta biserică cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, ascunsă acum în spatele blocurilor de pe Bulevardul Națiunile Unite, care făcea parte în vechime dintr-un ansamblu mănăstiresc din mahalaua Dudescului, din capul Podului Cilibiului, numită „Mănăstirea Târnovului”, a „Arhimandritului” sau Mănăstirea „Sfinții Apostoli”, se încadrează perfect în cele relevate de Întâistătătorul Bisericii noastre. Căci ea însăși, rănită în decursul istoriei, reprezintă astăzi sursă de vindecare duhovnicească, mântuitoare și unificatoare în Hristos a multor creștini atinși de boli, frică sau deznădejde.

Sfântul lăcaș are o istorie fabuloasă, care începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu atestare documentară în 1585-1586, și a cărei existență este legată de nume sonore precum Ștefan Cantacuzino Voievod, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Constantin Dudescu, Nicolae Mavrocordat, Elina Cantacuzino, Grigore Vodă Ghica, Maria Văcărescu și mulți alții, știuți și neștiuți, și chiar Nicolae Ceaușescu. Prădată în repetate rânduri, jefuită de proprietăți, legată de Mănăstirea Târnovo din Bulgaria, arsă, părăsită, închinată Mănăstirii ­Stavronikita din Sfântul Munte Athos, lovită de cutremure sau aflată pe lista bisericilor care trebuiau dărâmate sau strămutate de regimul comunist, cu morminte domnești în incintă, refăcută și repictată în mai multe rânduri, biserica a trecut prin toate aceste încercări cu demnitate, în tăcere și smerenie. Multă smerenie, învingând timpul ca să poată mărturisi precum Pavel în epistola pomenită mai sus: „Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

Și toate acestea s-au petrecut pentru ca astăzi să adauge o respirare nouă unei enorii cu credincioși porniți cu speranță în căutarea salvării proprii prin această „dragoste care nu cade niciodată”, descoperită și tălmăcită în epistole fără egal de cel care, ca și ei, la un moment dat a fost atins de frică și deznădejde.

O parohie mică, dar vie

Pe părintele paroh Casian-Bră­duț Dabija l-am cunoscut în zilele premergătoare praznicului. Întâlnirea a fost și pentru mine ca o respirare nouă pe drumul propriei mele salvări. Alături de sfinția sa se adaugă acestei lucrări cu slujirile lor părintele Aurelian George Jambore și părintele îmbisericit Alexandru Morariu, pe care, cu siguranță, îi regăsim mărturisind același adevăr dimpreună cu părintele Dabija.

„Parohia noastră este mică, dar foarte vie, cu suflet, spre care aleargă oameni din toate colțurile orașului și chiar din afara lui. Enoria este situată în centrul civic al Capitalei, o zonă cu multe răni. Perioada comunistă și-a pus o amprentă tragică asupra acestei enorii. Aici a fost demolat un întreg cartier. Foarte puține case vechi au mai rămas în picioare. Strada Sfinții Apostoli a supraviețuit, din fericire, și începe cu o biserică, a noastră, și se sfârșește tot cu o biserică: Domnița Bălașa. Eu cred că această minusculă parte a Bucureștiului de altădată dăinuie datorită lui Dumnezeu, prin lucrarea tainică și vindecătoare a celor doi Apostoli, Petru și Pavel, ocrotitorii bisericii noastre și ai zonei. Noi nu putem da un răspuns cu privire la modalitatea prin care aceștia vindecă rănile despre care vorbeam. Doar simțim și vedem că ele se vindecă. Că oamenii rezistă, trecând învingători peste necazuri, că-i uită pe cei care au făcut rău și că merg mai departe, pur și simplu, căpătând nădejde. Cred că prin aceste lucruri, Sfinții Apostoli Petru și Pavel revelează faptul că au ei un mod al lor tainic de a lucra, fără semne extraordinare sau minuni la vedere, senzaționale. Nu. Totul se petrece discret. Însuși faptul că acest lăcaș de la 1636, de la Matei Basarab, are viață neîntreruptă, eu cred că este o minune în sine. Noi trăim aici sentimentul că pe locul acesta a existat multă sfințenie și înainte, multă Sfântă Liturghie. Și atunci cei doi apostoli ocrotitori fac lucrarea în mod firesc. Noi nici nu ne punem problema cum o fac. Ci doar constatăm că o fac, pur și simplu”, ne mărturisește părintele paroh Casian Dabija.

Comuniune profundă

Vizavi de biserică a locuit familia domnitorului Ștefan Cantacuzino, urmașul Sfântului Constantin Brâncoveanu, unul din ctitorii sfântului lăcaș după Matei Basarab. Se spune că în vremea în care Nicolae Ceaușescu „a tăiat” aici cartierul, vrând să demoleze biserica sau să o relocheze pe un alt amplasament, Dumnezeu l-ar fi luminat într-un fel să nu o facă, datorită existenței sitului arheologic de peste stradă, adică locuințele familiei domnitorului Ștefan Cantacuzino. „Astfel a ocolit biserica. Dar eu cred că de fapt aceasta și sfinții care o protejează l-au împiedicat să o dărâme. Tot­odată, și casa parohială din spatele bisericii, care este și ea monument istoric, realizată de celebrul arhitect Cristofi P. Cerchez, a rămas în picioare până astăzi, prin lucrarea acelorași Sfinți Apostoli și a părintelui paroh de atunci, care trebuia să-și dea acceptul pentru demolarea ei și care s-a ferit să o facă, dispărând pur și simplu de acasă pentru o mai lungă perioadă de timp”, ne mai spune părintele paroh.

Un sentiment de profundă liniște te umple de cum intri în biserică. Miroase a grădină de rai sau a frângere a pâinii la Emaus, precum scena pictată în pridvor. Te părăsesc gândurile, ca niște stoluri de păsări care fug din fața uciderii pruncilor din Betleem sau din pustie în clipa Ispitirii Mântuitorului. De pe boltă, privirea lui Iisus Hristos Emanuel îți junghie frigul din suflet, transformându-te în... inimă, luminând chipurile ctitorilor Matei Voievod Basarab, Elena Doamna, Jupân Iorgu Cantacuzino, Mare vel Spătar, Jupân Matei Cantacuzino vel Spătar, Jupân Drăghici vel Spătar, Jupân Mihail vel Logofăt, Ștefan Voievod Cantacuzino, Păuna Doamna, un stareț din 1843 (executat în ulei peste un portret mai vechi), Jupânița Safta și Jupân Constantin vel Stolnic pictați în pronaos. Trăiești o profundă comuniune cu toți, dar mai ales cu sfinții.

„În anul 2019, am primit de la Mănăstirea Nea Makri a Sfântului Efrem cel Nou, din Grecia, cu prilejul unui pelerinaj și al unei rugăciuni comune cu pelerinii, un papuc al acestui sfânt, dăruit cu multă dragoste de către maica stareță de acolo. Acest sfânt a intrat pur și simplu în viața noastră, tainic, fără ca noi să-l știm dinainte. Credincioșii care l-au chemat în rugăciune aici, împreună cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, i-au simțit prezența. Avem copii cu probleme de sănătate care mărturisesc că au vorbit chiar cu el! De aceea există o mare evlavie la acest sfânt. Alături, mai avem două icoane cu moaște, cea a Sfântului Ierarh Ioan Maximovici și a Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici. Pentru primul dintre ei, eu am o evlavie aparte. Chiar mi-am botezat unul dintre copii cu numele său, de la care primesc, în mod miraculos, pe diferite căi, periodic, untdelemn de la mormântul lui. La un moment dat, am avut parte chiar și de prezența sfintelor sale moaște, pe care ni le-a adus fratele meu, preot la Parohia Fitionești din Vrancea. Eu provin dintr-o familie de preoți. Tatăl meu a fost preot, iar ceilalți doi frați ai mei sunt tot preoți. Ne bucurăm și mai mult că în 2023 Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a trecut în calendarul ortodox, cu data de prăznuire 2 iulie. În general, am mare evlavie la Sfinții Ierarhi, pentru că eu cred că ei au mare putere, un alt fel de înțelegere a lumii, poate și pentru faptul că sunt dascăli, învățători, păstori și pentru că ei reprezintă chipul direct al apostolilor. Mai avem și o icoană cu Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina, pentru că au cerut-o credincioșii care au o mare evlavie la el. Hristos face prin lucrarea acestor sfinți fapte pe care eu nu mă aștept să le fac și nici să le pricep pe de-a-ntregul. De pildă, zic o vorbă cuiva sau dau un sfat. Și apoi, peste un timp, persoana respectivă vine și-mi mulțumește pentru nu știu ce realizare a vieții ei, ca urmare a celor spuse de mine. Sau facem o rugăciune la Altar în care îi chemăm mijlocitori pe Sfinții Apostoli sau pe acești sfinți despre care am vorbit. Și multora dintre cei prezenți chiar li se întâmplă minuni în viață. Și atunci ei dau slavă lui Dumnezeu, fără să-și explice lucrarea săvârșită cu ei. Noi ne ducem slujirea în mod constant, obișnuit, discret, fără să ieșim în evidență cu ceva anume. Un alt exemplu îl reprezintă lucrarea care se petrece cu icoana Maicii Domnului Pantanassa, adusă de mine, în locul unei alte icoane mai vechi. Ei, bine, un grup de rugăciune, cu foarte mulți membri, cărora noi le dăm «alarme duhovnicești», se roagă în fața acestei sfinte icoane pentru vindecarea cuiva care are nevoie de grabnic ajutor în cazul unor boli grave. Din Sfântul Munte aducem constant ulei sfințit de la icoana originală, care se află la Mănăstirea Vatoped, iconițe, care se împart celor suferinzi și celor din grupul de rugăciune. În această lume nu se poate face totul cu hei-rup-ul, ci doar cu rânduială, ușor și în discreție”, ne mai mărturisește părintele Dabija.

Hram și vindecare

Pentru hram, și în acest an, la „Sfinții Apostoli” se săvârșesc slujbele rânduite sărbătorii, precum și o agapă la care participă toți enoriașii parohiei, în timpul căreia se împart aproximativ 400 de pachete cu mâncare tuturor celor prezenți. „În ultimii ani am început să organizăm «Zilele Sfinților Apostoli», care încep la 24 iunie, la Drăgaică, cu hramul bisericii noastre la mijloc, și terminăm pe 2 iulie, cu priveghere de toată noaptea pentru Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. În aceste zile, pe lângă slujbe și Sfântul Maslu de obște, cu mulți preoți din protoierie, desfășurăm activități culturale și sportive cu copiii din parohie, conferințe și concerte, un târg de prăjituri etc. Toate acestea le facem pentru cele trei feluri de credincioși pe care îi avem - cei pe care îi vizitez la sărbători și care îmi răspund, puțini la număr, cei care vin la biserică în fiecare duminică și în sărbători, din zonă și din alte părți ale orașului și nu numai, și pe cei care, de luni până vineri, funcționari în instituțiile vecine, vin și-și lasă rugăciunile, se închină în biserica noastră, deschisă permanent. Dar și pentru a încerca, în măsura în care ne este ascultată slujirea, să vindecăm și noi, în măsura în care ne pricepem, boala acestui prezent rătăcit și rătăcitor, pentru că toți părinții duhovnici pe care i-am cercetat, din țară sau din Sfântul Munte Athos, ne-au spus că izbăvirea noastră nu poate veni decât din salvarea «celulelor mici», adică familia și comunitățile parohiale, prin rugăciune, smerenie și altruism. În ultima vreme au venit peste noi multe crize care i-au înfricoșat pe oameni și i-au deznădăjduit. Dacă nu facem aceste nuclee să reziste, nu vom învinge încercările”, ne mai spune părintele paroh Dabija.

Am plecat de la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” convinși și noi că, într-adevăr, „dragostea nu cade niciodată”. Că există vindecare și nădejde. Multă nădejde...