Părintele Iulian Scarlat are 35 de ani. A terminat Facultatea de Asistenţă Socială a Institutului Teologic în anul 2001. Are un masterat în consiliere-asistenţă socială. Din 2003 lucrează la Centrul de Evaluare şi Tratament pentru Toxicodependenţii Tineri "Sfântul Stelian", din Bucureşti. Luptă aşadar în linia întâi, în tranşee, împotriva consecinţelor devastatoare ale consumului de droguri în rândul tinerilor. O muncă grea, deosebit de grea, într-un mediu bântuit de coşmaruri şi de viziuni înfricoşătoare, într-o lume ce pare a fi sub stăpânirea demonilor. Şi poate chiar este.
Războiul care a măcinat Iugoslavia în urmă cu 15 ani a avut printre numeroasele sale consecinţe şi una pe care nimeni n-o luase în calcul: traficanţii de droguri care îşi aduceau "marfa" din Asia spre Europa Occidentală au fost nevoiţi să ocolească zona de conflict. Aşa am ajuns să figurăm pe "Drumul morţii albe". Apoi, în câţiva ani, din ţară de tranzit, România a devenit o piaţă importantă a drogurilor, iar consumatorii s-au înmulţit vertiginos, de la o lună la alta. Numărul toxicomanilor de la noi variază în funcţie de sursa care dă publicităţii cifrele. Astfel, Agenţia Naţională Antidrog anunţa la un moment dat că la nivelul întregii ţări existau 12.000 de persoane toxicodependente. Din păcate, această estimare a fost contrazisă la puţină vreme de un studiu făcut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de UNICEF, conform căruia numai în Bucureşti existau între 35.000 şi 45.000 de consumatori de droguri injectabile.
În România, cel mai mare "succes" l-a avut heroina. Considerată în Occident "drogul săracului", heroina a găsit la noi consumatorul ideal: şi sărac, şi neinformat în ceea ce priveşte pericolul. De bine, de rău, situaţia era sub un relativ control. Structurile medicale angajate în lupta pentru recuperarea persoanelor toxicodependente ştiau ce aveau de făcut. Din nenorocire, în urmă cu doi ani şi ceva, piaţa românească a fost invadată de nişte produse noi: drogurile "legale", devenite celebre sub denumirea de "etnobotanice". Aceste substanţe, care nu se aflau pe lista celor interzise de autorităţile româneşti, au făcut obiectul unui comerţ "la vedere", iar magazinele care le vând au apărut cu miile. Impactul a fost devastator.
"În cazul consumatorilor de droguri "etnobotanice", stările de boală sunt mult mai grave decât cele ale dependenţilor de heroină", ne-a spus dr. Cristina Hudiţă, directoarea Centrului de Evaluare şi Tratament pentru Toxicodependenţii Tineri "Sfântul Stelian". "Şi când spun grave, trebuie să înţelegeţi, printre altele, pe lângă simptomatologie, şi faptul că pacienţii nu sunt conştienţi, dar deloc, că suferă de o boală psihică. Pentru că aceste substanţe, de fapt, îmbolnăvesc psihic. La consumatorii de etnobotanice, simptomatologia este atât de gravă, încât şi familia este depăşită. Lumea paralelă în care trăiesc aceşti nefericiţi este caracterizată de o anxietate foarte mare şi de halucinaţii terifiante. Este un dezastru şi pentru ei, şi pentru familie."
Tratarea unui toxicoman este un proces dificil, îndelungat şi costisitor. Centrul condus de dr. Cristina Hudiţă le oferă pacienţilor internaţi toate condiţiile pentru a depăşi cea mai grea etapă care urmează "tăierii" dozei de drog: sevrajul.
"Cu cât pacientul stă mai mult la noi, cu atât este mai bine pentru el. Eu pot să-l ţin aici, chiar dacă îmi dau peste cap toţi indicatorii, nu contează. Ideal ar fi să stea minimum două-trei săptămâni. Îi tratăm cu metadonă, suboxonă şi alţi substituenţi, îi investigăm, ne ocupăm de ei. Facem psihoterapie de familie, psihoterapie individuală. Părintele Iulian face consiliere spirituală, şi nu numai."
Fiindcă a venit vorba despre părintele Iulian Scarlat, am întrebat-o pe dr. Cristina Hudiţă care este rolul lui în activitatea centrului. "Părintele Iulian este absolut special, şi ca om, şi ca pregătire. Nu oricine face faţă în acest domeniu. Până să vină dumnealui, au trecut mulţi preoţi pe aici, dar nu s-au descurcat. Repet, este un om special. Şi este şi foarte bine pregătit. A făcut studii de asistenţă socială, studii în legătură cu Narcoticii anonimi şi Alcoolicii anonimi. Este un om deosebit."
Părintele transformă deznădejdea în speranţă
Oficial, locul de muncă al părintelui Iulian este capela, o încăpere strâmtă în care sunt înghesuite o masă, câteva scaune şi un dulap de lemn. Doar picturile de pe trei dintre pereţi îţi aduc aminte că te afli în Casa Domnului. Pe cel din stânga uşii sunt pictaţi Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir, Pantelimon şi Ioan. Pe celălalt se află Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos. În sfârşit, pe peretele de la fereastră pot fi văzuţi Sfinţii Cosma, Samson şi Damian.
Părintele Iulian îşi iubeşte pacienţii. Vorbeşte despre ei cu dragoste şi compasiune.
Consumatorul de droguri trăieşte o dramă profundă. El ajunge să conştientizeze că se află în afara societăţii şi are un puternic complex de vinovăţie. Acesta este un moment periculos, când simte nevoia să se pedepsească, sentiment care poate merge până la dorinţa de autodistrugere. Toxicomanul se simte atât de întinat, încât nu se mai suportă. El nu mai îndrăzneşte să-l cheme în ajutor pe Dumnezeu.
"Aici trebuie să intervenim şi să le vorbim despre dragostea nemărginită a lui Dumnezeu şi despre ce înseamnă iubirea Lui în comparaţie cu modelele umane de raportare. Dumnezeu nu iubeşte precum omul, nu iubeşte interesat. Aici, în spitalul acesta, am înţeles adevărul din cuvintele Mântuitorului: "…În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă"", ne-a spus părintele Iulian.
Prezent printre pacienţii din Secţia Detox, tânărul preot este alături de ei în zilele groaznice ale sevrajului. Părintele Iulian, prin blândeţea şi dragostea pe care le arată, îi mângâie pe aceşti nefericiţi. Sunt momente cumplite, cu atât mai teribile, cu cât "vechimea" consumatorului este mai mare. Când starea de rău fizic şi psihic atinge paroxismul şi pacienţii sunt în pragul deznădejdii, părintele Iulian le reaprinde speranţa, fiindcă îi convinge că nu sunt singuri, ci vegheaţi de Bunul Dumnezeu. "Scumpii de ei (aşa spune ori de câte ori se referă la pacienţi - n.n.) au mare nevoie de ajutor. În viaţa lor sunt episoade de care îşi amintesc cu oroare, cu frică şi cu ruşine. În viaţa lor de familie sunt tensiuni foarte mari. Toate aceste elemente le apar în faţa ochilor exact în momentul în care îşi revin după stoparea consumului şi mintea lor începe să se limpezească. Toate aceste elemente (oroare, frică, ruşine) le găseşti picătură cu picătură în sufletul lor. Atunci e momentul când pacientul are cea mai mare nevoie de ajutor. Dar, când stai de vorbă cu el, trebuie să ţii cont de faptul că îi vine greu să vorbească despre lucruri atât de intime. Un alt amănunt care ţine de conduită, pe care trebuie să-l ai în vedere: vorbeşte cu el, dar nu-l judeca! Asta o spun mereu şi insist: este în primul rând drama lui, abia apoi este drama familiei lui. Aici, de câte ori vorbim despre atmosfera din familie, folosim o sintagmă inventată de noi, dar care corespunde perfect realităţii: "iadul de acasă"."
O poveste teribilă
Şi pentru a-mi demonstra că aşa stau lucrurile, părintele Iulian m-a dus în Secţia Detox. Aici, pacienţii stau sub cheie, fiindcă nu au voie să aibă contact cu exteriorul atât de plin de ispite periculoase. Am intrat într-o încăpere cu două paturi, în care se afla doar Ana G. Ana este o tânără de 29 de ani. Se droghează de la 14 ani. A "mers pe heroină" până acum un an, "fix în februarie anul trecut", când a trecut pe "etnobotanice". În ciuda perioadei îndelungate de consum, Ana şi-a păstrat trăsăturile frumoase.
Povestea ei pare scrisă de un scenarist de filme horror. Provine dintr-o familie respectabilă. Tatăl său a fost colonel în Armata Română, "dar când a ieşit la pensie avea funcţie de general". Ea însăşi a terminat SNSPA şi la un moment dat a primit un job de asistent manager la Zara, în Dubai. Fiind însă dependentă de heroină, a pierdut slujba. Mai are un frate, care duce o viaţă normală. Necazurile Anei au început încă pe când nu trecuse pragul dintre copilărie şi adolescenţă. La 13 ani şi jumătate a fost victima unui viol. Pe vremea aceea, tatăl ei era plecat într-o misiune de menţinere a păcii în Angola. Această întâmplare teribilă a dat-o peste cap. După câteva luni a început să se drogheze, şi de atunci merge din rău în mai rău. Ana G. vrea să spună tot ce are pe suflet. Teama că s-ar putea să plecăm (părintele şi cu mine) înainte ca ea să-şi termine povestea o face să vorbească precipitat. Se vede că este o fată "cu carte". Are un vocabular ales. Din când în când mai scapă câte un termen argotic, dar revine imediat şi-l traduce în limba "literară". Este, repet, o femeie frumoasă. Dar ochii au o strălucire stranie care te frapează. "Albul ochiului" este uşor albăstrui, iar pupilele sunt mari, cum le are pisica noaptea. Ana se uită fix în ochii tăi şi nu clipeşte, de parcă s-ar teme că în sutimea aia de secundă, cât durează un clipit, tu, interlocutorul ei, ai putea să dispari.
Pe măsură ce povesteşte, Ana devine tot mai tensionată. Viaţa ei este un lung şir de drame, care au un singur numitor comun: drogul. Era să facă puşcărie ("m-au scăpat ai mei"), a furat din magazine ca să aibă bani de "prafuri", a luat arvună de la bărbaţi în contul unor servicii sexuale pe care nu le-a mai prestat ("dar "mi-am luat" nişte bătăi de nota zece"). Aici Ana vrea să pună lucrurile la punct: "Niciodată nu m-am prostituat, pentru că ăsta a fost singurul meu mare orgoliu: să nu ajung atât de jos". Cineva bate timid în uşă. În prag apare un tinerel, în pijama: "Săruâ mâna, părinte! Vă rog să nu plecaţi, că am o problemă de discutat cu dumneavoastră!". Cât am stat de vorbă în rezerva Anei, alţi trei pacienţi l-au căutat pe părintele Iulian.
Ana G. îşi reia ideea: "M-am gândit că sunt mai inteligentă decât alte fete şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat destulă minte ca să nu mă prostituez!". Discuţia noastră durează de vreo 20 de minute şi e prima oară când Ana îl pomeneşte pe Dumnezeu. "Crezi în Dumnezeu?", am întrebat-o. "Cred, dar mi-e ruşine să-L mai rog ceva!" "De ce?" "Nu pot să mă-nchin cu mâna asta cu care-mi bag drogu-n venă!" Intervine părintele: "Anişoara, dar Dumnezeu te va ierta, fiindcă te iubeşte!". "Ştiu că mă iubeşte! Ştiu că Dumnezeu mi-a dat nişte lecţii, dar n-am învăţat nimic din ele! Uite, mă duc la mama şi-i spun: "Mamă, te iubesc!", şi-mi vine s-o iau în braţe. Ei, nu pot s-o iau în braţe, pentru că mi-e ruşine de ea." Începe să plângă în hohote. Lacrimile i se înnoadă sub bărbie. "Ştii ce mi-a zis mama pe 1 ianuarie, când m-a văzut acasă? M-a luat în braţe şi mi-a zis: "Fata mea, nu vreau decât să trăieşti!". Atât mi-a spus." "Ana, problema ta este că atunci când pleci de-aici, te întorci în vechiul anturaj!" "Mă-ntorc în lumea care mă acceptă, părinte! Ce bine ar fi să fie toţi ca dvs.!" Apoi, către mine: "Dac-ai şti cât m-a ajutat părintele!".
Pentru părintele Iulian, Ana G. este unul dintre marile lui pariuri. Cazul ei este complicat de perioada îndelungată de "consum" şi de numeroasele întâmplări nefericite care i-au marcat viaţa. "Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim să o scoatem la lumină!"
Cătălin, o poveste de succes
Ne-am întors în micuţa capelă. Peste câteva minute, în încăpere a intrat Cătălin S., un băiat foarte înalt şi bine clădit, în vârstă de 17 ani, unul dintre cele mai recente succese ale medicilor din centru şi ale părintelui Iulian.
Cătălin a început să se drogheze pe când avea 13 ani. A "debutat" cu marijuana, dar după şase luni a trecut la heroină. A mers pe acest drog până când au apărut etnobotanicele. Adolescentul şi prietenii lui s-au agăţat de ele din motive economice. O doză de heroină costa 500.000 de lei vechi, şi uneori consuma două pe zi. Asta, în condiţiile în care băiatul nu are tată, iar mama lui este croitoreasă.
Etnobotanicele l-au dat peste cap pe Cătălin. Nu mânca nimic cu zilele, nu bea apă, nu mai putea să doarmă nopţi la rând. După şase luni de consum, slăbise de la 94 kg la 50. "Mi-a fost foarte greu să mă las. M-am internat, am recăzut, iar m-am internat, iar am recăzut. Este greu, fiindcă magazinele care vând etnobotanice sunt cu sutele. Doar că nu te trag de mânecă să intri înăuntru!" (Chiar în apropiere de acest centru de tratament, la vreo 50-100 de metri, există două astfel de magazine - n.r.).
"Etnobotanicele dau o dependenţă foarte puternică. Toxicomanul tânjeşte până şi după durerea pe care i-o provoacă acul când intră în venă!", intervine părintele.
Din fericire pentru Cătălin, după cea de-a treia internare nu s-a mai drogat. Au trecut de atunci aproape 10 luni. "Trebuie să fiu, însă, foarte atent! Un toxicoman rămâne pe viaţă cu o vulnerabilitate faţă de drog, pe care un om obişnuit nu o are."
Părintele Iulian i-a fost de mare ajutor lui Cătălin. "Când am venit pentru a treia oară la spital, l-am întrebat pe părintele ce să fac, pentru că nu puteam să mă las. Mi-a zis să mă rog lui Dumnezeu. Pe mine, de mic, m-a-nvăţat mama să mă rog şi să mă-nchin. Dar după ce m-am mărit m-am îndepărtat de Dumnezeu. Acum, însă, m-am întors la El." Cătălin a reînceput să se roage şi să meargă la biserică. Deşi locuieşte în cartierul Balta Albă, el vine la Sfânta Liturghie tocmai la Biserica "Sfântul Nicolae" - Militari, unde slujeşte părintele Iulian. Cătălin nu se desparte de Sfânta Scriptură, pe care o poartă permanent într-o geantă de pânză cusută de el. Cum are un răgaz, deschide Cartea şi citeşte un capitol-două. "M-a ajutat mult părintele. Şi observ că din ce în ce mai mulţi pacienţi de aici se apropie de Dumnezeu şi le merge bine. La un moment dat ajungem din nou să constatăm că fără El nu se poate", ne-a mai spus Cătălin S., acest puşti de 17 ani maturizat brusc de experienţa prin care a trecut.
În loc de concluzii
Din păcate, în lumea dependenţilor de droguri, poveştile de succes sunt rare. Literatura de specialitate spune că abia 4-5% din cazuri se rezolvă. Deci, dintr-o sută de pacienţi care se prezintă la dezintoxicare, doar patru sau cinci ajung să scape de acest blestem. Directoarea centrului, dr. Cristina Hudiţă, a spus că numai după cinci ani de la ultimul consum se poate vorbi de vindecarea pacientului. Cinci ani! Înseamnă foarte mult pentru un tânăr care abia a scăpat din ghearele drogului şi care trebuie să trăiască într-o societate ea însăşi bolnavă de mizerie, de violenţă şi de sărăcie. Din pricina asta părintele Iulian ţine legătura cu foştii pacienţi ai centrului, cu acei 4-5% care au reuşit să se elibereze. Aceştia îl caută la biserica unde slujeşte. Se spovedesc, se împărtăşesc şi astfel rămân aproape de Dumnezeu. Fiindcă s-au lămurit definitiv că, vorba lui Cătălin, fără Dumnezeu nu se poate!
