Cât a fost în lume, s-a îngrijit de cele ale lumii, după rânduiala creştinească. Încă de copiliţă a muncit din greu, la sapă. Apoi s-a măritat şi a dat naştere la 10 copii. A văzut ororile războiului, ale foametei şi ale morţii. A înţeles zădărnicia vieţii omului şi a ales la 66 de ani calea monahismului. Astăzi, la 80 de ani, maica Isidora Uncrop îşi trăieşte împăcată bătrâneţile, alături de fiica sa, monahia Marcela, în sudul însorit al ţării, la Mănăstirea Brâncoveni.
Aproape de heleşteiele mănăstirii, printre orătăniile din gospodărie, cea mai vârstnică maică a aşezământului monahal oltean munceşte fără preget. „Meseria mea, la 80 de ani, este creşterea puilor. De 9 ani, fac ascultarea asta. Nu pot să stau. N-am stat în tinereţile mele. De mic copil fac treabă. Pun cloşcuşoare. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ies puii. Eu îi îngrijesc. Îi dau afară la soare, le dau mâncare, le fac crupuşoare, la râşniţă, şi le împărţesc mâncarea. Trebuie să stau între ei, că vin ciorile şi le mânâncă mâncarea. Şi de coţofene îi păzesc, că îi mănâncă cu totul, cât sunt mici“, vorbeşte energic maica Isidora. Din când în când, trece cu lama unui cuţit lung peste mănunchiul de foi de ceapă verde, ţinut strâns cu mâna stângă, deasupra unui tocător. Pufică, un puişor pipernicit, cam bolnav, urcat pe un colţ al mesei, asistă fără apetit la festinul pregătit de stăpână frăţiorilor care împânzesc curticica îngustă şi lungă.
„Mi-am purtat jugul vieţii“
Maica Isidora a îmbrăcat haina călugărească acum 14 ani. În viaţa sa, nu s-a gândit o dată că va ajunge în mănăstire. Nici nu a avut timp. De când a deschis ochii, în satul vasluian Muntenii de Sus, nu a ştiut decât să muncească, iar când a devenit mamă, prioritari au fost copiii. 10 suflete a adus pe lume. Cinci au trecut în lumea drepţilor, cinci trăiesc şi astăzi.
„De la 7 anişori, când m-am săltat şi eu, m-am tot dus la muncă. N-a avut cine să mă înveţe carte, că era în timpul războiului. Umblam la prăşit, era mai lungă coada sapei decât mine. Mă duceam la prăşit cu mama, cu tata, cu fraţii. Şi tot cu agricultura o să fiu până pun mâna pe piept.
Am lucrat şi la un boier, unul Cocea, la strâns bumbac. Ne dădea câte un sfert de pâine pe zi. Eu mâncam numai un colţ, ca să duc şi acasă la cei trei frăţiori.
După aceea a venit seceta. A fost greu de mâncare.
În timpul războiului, au trecut ruşii pe la noi, prin Vaslui. În drumul lor spre Huşi, s-au întâlnit cu soldaţi nemţi. I-au împuşcat pe toţi sub un deal. Îi spuneam Dealul Grecilor. I-am strâns noi, oamenii, cu braţele, i-am pus în căruţe, i-am dus la biserică şi i-am îngropat pe toţi după ce au trecut ruşii. Măicuţa Domnului ne-a petrecut prin valurile acelea grele“, îşi aminteşte călugăriţa.
Deşi nu ştia să scrie şi să citească, tânăra fată învăţase de la bunica Casandra „Tatăl nostru“, „Crezul“, „Psalmul 50“, rugăciuni pe care le rostea cât de des putea. Au fost un bun leac sufletesc pentru anii şi mai grei ce au urmat.
„După război, la 17 ani, m-am căsătorit. Am născut 10 copii. Cinci au trăit, cinci mi i-a luat Domnul. După ce îi năşteam, la 3, 4 luni mureau. Pe timpul verii, prin iulie, dădea câte o dizenterie şi ducea părintele câte 6-7 copii odată la groapă. Mă rugam ca să trec peste suferinţă. Au venit şi anii grei de colectiv. Am avut casă grea, dar nu a murit nimeni de foame. Am dus-o când mai bine, când mai greu. Mi-am purtat jugul vieţii“, lămureşte cu sinceritate măicuţa.
Viaţa în mănăstire, mai frumoasă decât toate ale lumii
Când a lăsat pentru totdeauna lumea în urma sa, a înţeles că în mănăstire e linişte. Iar sufletul mult încercat al maicii Isidora a tresăltat: „M-am născut a doua oară, când m-am călugărit, dar, de când am intrat în mănăstire, au venit grele, grele treburi. Noi urmăm crucea Mântuitorului Iisus Hristos. Viaţa în mănăstire e mai frumoasă, că aici ştii de una: poţi să te rogi liniştit, să ţii un post liniştit, să ţii o vorbă sfântă în gură. În lume, eşti tot timpul tulburat. Şi aici te tulburi, dacă nu eşti atent, dar nu trebuie să le iei pe toate în seamă.“
Când nu este în biserică la sfintele slujbe, maica Isidora se roagă. În timp ce munceşte, în curtea cu puişori sau în grădina de zarzavaturi, zice: „Doamne, ajută-mă, dă-mi putere, sănătate, spor, ajutor şi înţelepciune, dragoste şi iubire între noi toţi fraţii şi pe tot globul.“ Aşa înţelege măicuţa viaţa călugărului: să stea în mănăstirea lui, să se roage zi şi noapte, să muncească, nicidecum să se plimbe, să vadă toate spurcăciunile lumii. În puţinul timp liber pe care îl are, monahia Isidora descifrează buchiile cărţilor sfinte, pe care a învăţat să le recunoască în urmă cu 10 ani, cu ajutorul unei fete bolnave, sora Violeta, care a stat o vreme la Mănăstirea Brâncoveni.
„O să vină zile şi mai grele“
Cu experienţa sa de viaţă, maica Isidora răspunde cu înţelepciune provocărilor existenţei contemporane, cărora mulţi tineri le dau curs. Referitor la fuga după strângerea bunurilor materiale şi renunţarea de a da naştere copiilor, monahia lămureşte: „Degeaba fac averea înainte, dacă nu au un copil să vadă pentru ce muncesc. Şi dacă tinerii renunţă să mai facă copii, cui îi mai rămâne averea? Dacă ar avea copilaşi, ar fi şi dragoste mai multă. Dar dacă nu fac, urgie, urât, ură este între dânşii. Copiii te ţin altfel de mânecă.“
Cât priveşte exodul în străinătate: „Nu-i bun. Îşi pierd viitorul credinţei. Ei nu se mai gândesc la Dumnezeu. Ei cred că acolo găsesc totul. Ca să rămână unul acolo şi altul acasă, iarăşi e greu. Rar care se întâmplă să trăiască bine în altă ţară. Eu zic aşa: munciţi azi şi mâncaţi mâine, dar sunteţi pe locul României. Sunteţi în ţara voastră“, mai spune senioara monahiilor de la Mănăstirea Brâncoveni.
„Din experienţa mea de 80 de ani, eu zic că o să vină zile şi mai grele. Nu ne iubim, nu ne ajutăm, nu e unire. După război, toată lumea mergea la biserică. Şi era şi recoltă bună, şi era şi lumea bună. Se uneau, se ajutau. Ne ajutam la muncile câmpului; azi mergeam la unul, mâine venea celălalt la mine. Prăşeam câte un hectar pe zi 12 oameni şi ne înţelegeam. Aceea vreau să zic că era unire. Dar să ne rugăm la Măicuţa Domnului, şi la Mântuitorul Iisus Hristos, şi la toţi sfinţii care au pătimit pentru noi, şi Dumnezeu atunci ne va da prin minte ce să facem. Până la urmă, tot la Dumnezeu ne întoarcem!“, încheie înţeleapta maică Isidora.
