„Mâna” prin care Maica Domnului lucrează la „Vovidenia” Hușilor

Să ajungi într-un loc și să simți că zgura ne­putințelor adunată pe ­obrazul inimii tale clipă de clipă, an de an, se topește, scurgându-se la picioare ca sudoarea de pe frunte într-o zi caniculară, s-ar putea spune că trăiești o minune. Numai că în acest prezent paradoxal, incandescent și înghețat, minunilor le este interzis să existe. Eu însă mă încăpățânez și mărturisesc sincer că la Mănăstirea Vovidenia, de lângă Huși, am trăit o minune! Nimeni nu mă poate convinge că a fost alt­ceva. Datorez profunda încredințare ieromonahului Ciprian Enea, „mâna” prin care Maica Domnului lucrează în acest loc.

După-amiaza rostogolea aerul topit peste oameni și ­locuri, semn că vara abia începută va fi lungă și încinsă. Doar uneori seara, departe, peste dealuri, se isca furtuna din te miri ce, adunând norii, înghesuindu-i într-un colț de cer, obligându-i să-și verse vijelios potopul de ape, ca într-un nou început de lume.

Drumul în urcuș spre Vovidenia, de pe Dealul Moțocului, din marginea Hușiului, schitul „bătut de ploi și de viscol zeci de ani la rând, cu pereții șubreziți și cu pământul de dedesubt alunecând la vale”, cum este descris într-un articol, purta în el ceva din fabuloasa mea copilărie petrecută într-un sat de câmpie, când mergeam la bunica: un fel anume de așezare în viață, de pace și bună vecinătate cu veș­nicia, de nesfârșit și curgere lentă a timpului, de povești și amintiri depănate în buza unui strop de vin rubiniu, sorbit la o vorbă cu bătrânii la ceas de taină.

Poarta prin care intri ca să te descoperi

Ruina bisericii schitului, zărită de departe pe deal, de cum „scapi” din verdele vișinilor încărcați de boabe date în pârg prin curțile megieșilor, a reprezentat pentru cei care au tot privit-o ani la rând „cum se încă­pățânează să rămână în picioare, un stindard al rezistenței întru credință a acestor locuri. Mulți o consideră, pe bună dreptate, un simbol al Hușiului și un slujitor devotat și tăcut, care a refuzat să se prăbușească, rămânând demnă, ca o materializare a speranței oamenilor din orașul înconjurat de dealuri cu vii”, cum grăiește articolul citit de mine.

Nici nu bănuiam că aici, pășind dincolo de pragul nevăzut, se deschide o poartă a cerului, prin care de la o vreme tot intră să se afle, să se redescopere, sute și sute de oameni din toate colțurile țării. Pășind în acest tărâm, nu bănuiam că la plecare aveam să înțeleg că de fapt și eu venisem să mă aflu, să mă redescopăr și că, în fond, asta făcusem. Datorez această clipă de supremă bucurie și sinceritate deopotrivă locului și părintelui protosinghel Ciprian Enea, starețul, și de altfel singurul viețuitor, deocamdată, al sfântului așezământ.

„Am ajuns aici cu binecuvântarea Maicii Domnului. Eu cred în puterea și în lucrarea ei. Am aflat despre dorința Preasfin­țitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, de a reînvia acest loc. De a găsi pe cineva care să redeschidă vatra monahală existentă când­va aici. Am cerut o audiență la Preasfinția Sa, am discutat, apoi m-a trimis să văd locul împreună cu părintele consilier Aurel Ciprian Tacu de la Sectorul exarhat. Eu veneam din obștea Mănăstirii «Nașterea Maicii Domnului» din Giurgeni, județul Neamț. Ajuns aici, impactul a fost șocant. La vremea aceea, nu exista nici măcar o cărare prin buruieni către zidurile ruinate ale bisericii, care în anul 2016 luase foc și-i arsese bolta și acoperișul. Când am văzut locul acesta pustiu, dorința de a contribui la renașterea vechiului așezământ a fost foarte mare”, îmi mărtu­risește părintele stareț, de cum îmi revin din surprindere.

„Schitișor”, loc de popas și închinare

Despre istoria așezământului nu se cunosc prea multe date. Există totuși o frumoasă legendă care viețuiește încă în duhul acestui loc. Numele schitului, ridicat de curând la rangul de mănăstire, provine de la praznicul Intrării Maicii Domnului în biserică, din ziua de 21 noiembrie. Se cunoaște faptul că fostul schit mai avea și hramul Sfintei Treimi. Actuala biserică este ridicată pe o fundație din 1678, anul în care Antonie Rușet Vodă al Moldovei îi menționează existența într-o scrisoare în care vorbește despre jeluirea Episcopului de Huși ­Sofronie pentru „2-3 poslușnici ce-i are acel schitișor”. Acesta este al treilea lăcaș care s-a ridicat pe aceeași fundație, toate ruinate sau năruite din cauza vitregiilor vremurilor, alunecărilor de teren și infiltrației apei.

„Aici, pe Dealul Coțoiului, sau Moțocului, timp de aproape 40 de ani nu s-a mai făcut nimic. Legenda spune că Sfântul Ștefan cel Mare ar fi tras cu arcul de pe dealul acesta, pentru că dorea să ridice un nou altar creștin, și că săgeata ar fi ajuns acolo unde este ridicată Catedrala Episcopală «Sfinții Apostoli Petru și Pavel» din Huși. Tradiția spune că toți domnitorii care treceau prin zonă se opreau mai întâi la Schitișor, cum îi spuneau ei așezământului Vovidenia, unde se închinau și se rugau, după care mergeau în drumurile lor. Biserica actuală este ridicată de către Episcopul Nifon Criveanu (1934-1939), în anul 1938, și sfințită în anul 1939. Sfântul lăcaș a deservit un azil de bătrâni construit aici, sfințit în același an, fiind, la acea vreme, în afara Catedralei Episcopale, singura așezare mănăstirească din fostul județ Fălciu. Până prin 1934, încă se mai vedeau ruinele vechiului schit. La început, biserica a fost realizată din lemn de către ieromonahul Isaia Neacealnic și a rezistat până în 1835, când prin sârguința meșterului hu­șean Vâlcu Cizmaru s-a ridicat biserică de zid, care s-a năruit și aceasta. Cele nouă hectare de pământ ale schitului au intrat în proprietatea comunei Huși”, ne povestește părintele stareț Ciprian.

Dintr-un scurt material documentar al Episcopiei Hușilor, mai aflăm că un parcurs istoric al schitului a fost alcătuit în anul 1998 de către vrednicul de pomenire arhimandrit Mina Dobzeu, care după venirea la Huși a slujit periodic în această bise­ricuță, având, după 1991, și inițiativa reînființării așezămân­tului monahal.

Minune, taină, smerenie și ascultare

Totul în jur respiră a taină. Liniștea jur-împrejurului, mirosul de iarbă proaspăt cosită, cele câteva bocănituri ale muncitorilor care trebăluiesc la un gard, vorbele șoptite ale credincioaselor venite de departe să se mărturisească părintelui Ciprian, icoanele din capelă, umbra clădirilor, cerul și nerostirea.

„În ziua de 7 august 2023, am venit aici, iar prima Sfântă Liturghie a fost săvârșită în paraclis, după aproape patru decenii, în ziua de 21 noiembrie 2023, de hramul mănăstirii, adică de Intrarea Maicii Domnului în biserică, de către Preasfințitul Părinte Ignatie. Acest moment a reprezentat redeschiderea, oficială, a sfântului așezământ monahal, împlinindu-se astfel visul ierarhului nostru”, întregește mirajul cu vorba așezată cuviosul stareț.

„În mai puțin de un an, am ridicat un paraclis, o casă monahală, un foișor, o mică trapeză, am adus până aici apă, canalizare, curent electric, gaze, adică cele necesare pentru a putea viețui. Planul este de a reconstrui biserica-monument, de a ridica o biserică nouă, cu hramul «Intrarea Maicii Domnului în biserică» și «Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla», pe care o iubesc foarte mult. Eu cred că nimic nu este întâmplător în viață, deoarece chiar de ziua ei, adică de 7 august, am ajuns eu aici. Vom construi și un arhondaric, un așezământ monahal, o trapeză mai mare și un azil de bătrâni”, ne mai spune părintele Ciprian.

Cuvioșia sa este monah de 20 de ani. „Dintotdeauna mi-am dorit să ajung călugăr, deși nu știam ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Când îi vedeam, atâta drag aveam de ei, încât îmi venea să-i strâng în brațe! Acum știu că monahul este acel om care își dedică viața în totalitate lui Hristos, care face absolut totul cu ascultare, priveghează zi și noapte, atât pentru el, cât și pentru sufletul aproapelui. Nu cred că există o anume definiție a monahului. Poate că teoretic există, dar în profunzimea ei duhovnicească e mai greu de dat o defi­niție. Călugăria înseamnă smerenie, jertfă, devotament; înseamnă rugăciune, dragoste, chipul lui Hristos. Începutul meu monahicesc nu a fost cu neliniști, cu căutări sau disperări. Eu am simțit de când mă știu că îmi doresc să fiu monah. Nu am îmbrăcat această haină în urma unei decepții sau din nevoia de a căuta altceva, nu, nu am avut nici un fel de neliniști. Am simțit pur și simplu această chemare dintotdeauna. Pentru monah, singurătatea nu este singurătate, ci mai degrabă o conviețuire cu sfinții, cu cei care se roagă. De aceea nu pot să definesc singurătatea, pentru că nu sunt singur. Sunt cu rugăciunea în gând tot timpul și simt puterea Maicii Domnului aici, pentru că de fiecare dată când am întâmpinat câte o problemă imediat am găsit rezolvare la ea. I-am cerut ajutorul și ea mi-a adus mai mult decât am cerut eu. Mulți m-au întrebat dacă am bani. Și eu le-am spus că da, am, și că ei se află în poala Maicii Domnului, care mi-i dă atunci când am nevoie. Ceea ce se petrece aici este clar o minune! Altfel cum poți să explici ceea ce s-a realizat în mai puțin de un an? Simt că Maica Domnului a vrut să reînvie acest loc. Ea lucrează aici. Eu sunt doar un pion prin care ea readuce la viață acest loc. Ea îmi trimite oameni, ea îmi aduce fondurile necesare, soluțiile, ea îmi pune în minte ceea ce trebuie să fac, pentru că totdeauna, dintru început, ei îi cer sfat. Apoi merg și iau binecuvântare de la Prea­sfințitul Ignatie și cu Dumnezeu înainte! O minune nu trebuie explicată. Doar se trăiește și atât. Trebuie să știi să o vezi și să o trăiești”, ne mărturisește cuviosul părinte.

Răul provocat de fuga de Dumnezeu

Tac, ascult și încerc să înțeleg. Să realizez cum s-a putut construi în doar câteva luni ceea ce s-a construit. Ce se întâmplă aici, ce se întâmplă cu mine de mă simt atât de bine și fără de griji?

Urc împreună cu părintele la biserica ruinată de pe deal. Mă închin și îi trec pragul, descoperindu-mă deodată în inima unui praznic. În inima unui Paști continuu, ce irumpe din cărămida zidurilor, din lumânările aprinse, din icoanele decolorate de ploi și din crucea ce străjuiește zidurile și lumea, golită de trupul Celui Răstignit, Înviat și Înălțat la ceruri. Plutesc. Văd de undeva de sus pământul. Mă văd chiar pe mine, biet orășean obosit și bătrân, ghemuit și împovărat la umbra unui munte de frământări și neputințe, de care mă desprind ca un gând.

Revenit cu picioarele pe pământ, îl rog pe cuviosul părinte să definească starea actuală a lumii, acest „azi” tulburător, tulburant, străin, înstrăinat de sine și rece, și să-mi spună care este rolul unui duhovnic în aceste vremuri.

„Starea omenirii de astăzi este cea pe care omul însuși și-a creat-o, îmi spune acesta. Pentru că de fapt noi fugim de Dumnezeu, de Biserică. Și tot noi dăm vina pe El, nedându-I voie să intre în viața noastră. De aici pornesc tulburările acestei lumi, care nu-și mai găsește sensul, nu-și mai află rostul. Dar, de fapt, omul nu mai vrea să se apropie de Dumnezeu. În repetate rânduri am fost întrebat dacă nu-mi este greu. Și am răspuns că nu, pentru că Îl am pe Dumnezeu. Nu are cum să ne fie greu dacă Îl avem pe El. Noi însă nu vrem să ieșim din propriul confort. De aceea încercăm să ne eschivăm, să găsim vinovați în afara noastră. De aceea nu ne este bine. Noi suntem de vină pentru tot ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi! Dar există rezolvare. Atât timp cât Îl avem ca model pe Hristos, cât îi avem pe sfinți, tot atâtea modele în viața noastră, de la care putem învăța cum să trăim frumos, cum Îi place Mântuitorului. Marea problemă cu care ajung oamenii la mine, din păcate, ei o numesc depresie. Eu spun însă că nu este vorba despre depresie, ci despre necre­dință. Dacă am avea credință, depresia asta nu și-ar mai avea locul. A doua problemă cu care vin, eu o numesc «epidemie de divorț», de neînțelegere în familie. Cred, să-mi fie cu iertare, că în acest caz este și o vină a noastră, a păstorilor, pentru că nu mai știm să facem catehizare tinerilor care se căsătoresc. Din acest motiv se ajunge la divorț, pentru că oamenii nu știu ce înseamnă căsătoria, ce obligații presupune aceasta. Mai cred că s-au înmulțit cei care fac magie neagră și tot felul de descântece și farmece. M-am confruntat cu foarte mulți oameni demonizați, cu duh rău care vorbea din ei. Întâlnesc asemenea persoane din ce în ce mai des. Aceasta este o problemă foarte mare, pentru că primează invidia, gelozia, răutatea, egoismul, și oamenii apelează la fel de fel de «salvatori». Rătăcirea prinde forme foarte concrete, dureroase și diverse. Foarte mulți dintre sutele de oameni care ajung aici vin plângând de durere, de suferință, și pleacă tot plângând, dar de data aceasta de bucurie, cu sufletul împăcat, împlinit. Mulți mi-au mărturisit că la noi și-au găsit liniștea sufletească și conexiunea cu Dumnezeu. Fără îndoială că există un duh al locului. În momentul în care ai călcat în Dealul Moțocului simți o vibrație, simți că ceva în tine tresaltă, o bucurie sufletească, mai ales când intri în biserica ruinată de pe deal. Simți un duh aparte. O liniște deplină și nu prea mai vrei să pleci acasă”, îmi mai mărtu­risește părintele Ciprian.

Mintea ce iubește, la aceea se gândește!

Spre finalul întâlnirii l-am rugat pe părintele să vorbească despre smerenie.

„Smerenia înseamnă să duci ceea ce nu-ți convine. Să faci ceea ce nu-ți place. Lângă smerenie stă tăcerea, a doua virtute care trebuie să ne călăuzească pe ­fiecare dintre noi. De multe ori m-am căit că am tăcut și nu că am vorbit. Tăcerea este o mare virtute, pe care din păcate nu prea o conștientizăm și nu avem parte de ea”, mi-a răspuns acesta. L-am întrebat apoi cu ce trebuie să plece acasă un risipitor „de peste gard”, cum definea un cuvios părinte lumea noastră, a mirenilor, și acesta mi-a mărturisit:

„Din ceea ce am învățat de la un mare duhovnic al Ortodoxiei, părintele athonit Iulian Prodomitul, pe care, cu bucurie, l-am avut duhovnic și eu o perioadă și pe care l-am rugat că dacă se duce la Domnul să-mi pregătească și mie loc acolo, iar cuvioșia sa mi-a spus doar să mă rog și atât, zic și eu acum, precum cuvioșia sa: Fiule, mintea ce iubește, la aceea se gândește! Dacă Îl iubești pe Dumnezeu, la El te gândești mereu! Cu asta trebuie să plece acasă cel care vine aici «de dincolo de gard», cum spuneți dumneavoastră. Mintea noastră e ca o moară: ce băgăm în ea aia macină!”.

M-am retras apoi în tăcerea mea și am plecat spre neundele meu, ostoit și liniștit, lăsând bucuria cititorului de a se descoperi pe sine în lucrarea care se săvâr­șește la Vovidenia. Iar eu adaug doar atât: Părintele Ciprian a locuit șapte luni într-o rulotă și slujește Sfânta Liturghie în fiecare zi, de la miezul nopții...