Sfânta Muceniţă Ecaterina este prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 25 noiembrie, iar printre puţinele biserici ocrotite de jertfelnicia eruditei Ecaterina, născută într-o familie de rang înalt din Alexandria Egiptului, se numără cea din satul ieşean Ulmi. Deşi se află pe drumul Hârlăului, la 50 km de Iaşi, cel mai vechi sat al comunei Belceşti îşi scrie în continuare istoria în tihnă. Asemenea muceniciei Sfintei Ecaterina, oamenii de aici au tras din greu să scoată ochii în lume, dar au răzbit cu ajutorul a trei mari piloni pe care s-au sprijinit: familia, şcoala şi Biserica.
Mănăstirea Cornet, 350 de ani de jertfă
Aniversarea unui așezământ monahal se valorizează, dincolo de timpul istoric așezat peste ființa lui, și ca sens al continuității. În acest spațiu spiritual se adună și bucurii, și amintiri, și jertfă, dar și nădejde. Căci, până la urmă, a nădăjdui potențează atât existența rugătorilor, fie ei monahi sau simpli credincioși, cât și primirea răspunsului Domnului. Iată care este „starea” prezentă a Mănăstirii Cornet, din Arhiepiscopia Râmnicului, care anul acesta, la 29 august, împlinește 350 de ani de existență.
Uneori grăbiți, neștiutori, sau poate indiferenți, trecem pe lângă această mănăstire în goana mașinilor spre celălalt capăt al Văii Oltului. Alteori, ne minunăm de trenul care tocmai străbate tunelul arcuit pe sub zidurile ei. Rareori însă îi trecem pridvorul deschis în buza șoselei. Dacă am zăbovi, i-am cunoaște trecutul, obștea, prezentul și lucrarea sfinților ale căror moaște se află aici. Mănăstirea Cornet este un loc în care, poposind, ne putem regăsi. Ne putem descoperi pe noi înșine sau ne putem alinia și noi verticalei ce ne poartă spre mântuirea cea mult dorită.
Legenda întemeierii
Mănăstirea Cornet stă ridicată la răscrucea a două vetre de spiritualitate românească: Transilvania şi Ţara Românească.
Un document din 1610 atestă că aici, înaintea aşezământului actual, a existat un alt locaş de închinăciune. În 1666, marele ban şi apropiat al Cantacuzinilor, Mareş Băjescu, a ctitorit actuala biserică a mănăstirii, care în timp a fost metoc, a trecut prin incendii, a fost școală, lovită de bombardamente în Primul Război Mondial, a cunoscut restaurări, sau perioade de întrerupere a vieții monahale. O pioasă legendă pune însă temelie locului.
Se spune că doi boieri de pe la Curtea de Argeș, fugind din calea turcilor, cu soțiile și pungile cu galbeni, au trecut Oltul și au urcat în cornetul de pini, adăpostindu-se într-o peşteră din Munţii Priboiului, locuită încă din perioada dacilor, apoi de către călugări ortodocși. Fiind frig noaptea, au făcut focul. Așa au fost descoperiți de doi tâlhari care au încercat să-i jefuiască. În lupta care s-a dat, au fost uciși un boier și un hoț. Tâlharul rămas în viață a căutat femeile care fugiseră. Una dintre ele, însărcinată, a fost prinsă și ucisă, dimpreună cu fiul abia născut. Bărbatul acesteia, descoperindu-i morți, a decis să ridice un schit de călugări cu galbenii salvați. Așa pare a fi luat ființă prima așezare monahală la Cornet.
Mănăstirea are una dintre cele mai frumoase biserici oltene, cu decoraţiuni specifice arhitecturii din vremea lui Matei Basarab. Pe aici au trecut Alexandru Odobescu, pictorul Trenk, Gheorghe Tattarescu, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, vrednicul de pomenire Teoctist, Patriarhul României, și multe alte personalități.
Parte în istoria locului
„Mă bucur să fac parte din istoria acestei mănăstiri, care are hramul «Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul», și să întâmpin sărbătoarea aceasta, căci, prin binecuvântarea Înaltpreasfințitului nostru Părinte Arhiepiscop Varsanufie, și cu jertfa noastră, am reaprins candela la Cornet”, ne mărturisește părintele stareț Macarie Șotârcă, la o cupă de vorbă sub umbrarul mănăstirii. „Rolul nostru aici, continuă cuvioșia sa, este acela de a ne ruga și de a ne ocupa de pelerinii care ne trec pragul cu multele lor frământări, cărora trebuie să le oferim răspunsuri spirituale, să-i îndemnăm la viață curată, rugându-ne ca Bunul Dumnezeu să-Și reverse harul asupra lor și peste întregul popor român. Apoi ne rugăm ca Adevărul vestit de Sfântul Apostol Andrei strămoșilor noastri să fie păstrat, mărturisit și dăruit generațiilor ce vin. Această mănăstire a fost în istorie o vamă a Ortodoxiei și o ultimă biserică fortificată a Țării Românești. Precum și singura din țară pe sub zidurile căreia trece trenul. Proiectul căii ferate Râmnicu Vâlcea-Râul Vadului din 1897 a făcut să fie construit un tunel chiar pe sub mănăstire. Se spune că însuși regele Carol I ar fi venit și ar fi hotărât ca un corp de chilii să fie demolat. Lucrul acesta ne face, sigur, unici, dar sfântului locaș i s-a știrbit din frumusețea pe care o avea. Iar biserica, din cauza vibrațiilor produse de trecerea trenurilor, a trebuit să fie în repetate rânduri restaurată și modificată. Când circulația era intensă, trepidațiile atingeau nivelul unui cutremur de peste 7 grade Richter. Ceaușescu a vrut și el să demoleze așezământul și să ridice pe Olt o hidrocentrală, chiar aici. Starețul acelei perioade însă a trimis scrisori Papei Ioan Paul al II-lea și Europei Libere, care au făcut vâlvă și au zădărnicit planul. Sigur, după acest act temerar, starețul a fost forțat să părăsească mănăstirea”, ne spune părintele Macarie.
Continuitate și duhovnicie
Zona Cornet este un perimetru sacru. În comună există astăzi cinci așezăminte monahale: Cornet, „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul”, „Sfinții Trei Ierarhi”, „Pogorârea Sfântului Duh” și Schitul „Sfântul Grigorie Palama”. Viața acestora vine în continuitatea unei existențe monahale, sihăstrești, cu reverberații până în zilele noastre. „Un document din 1610 menționează că la Cornet era o mănăstire de care țineau mulți pustnici. Localnicii cunosc și astăzi peșteri care au fost locuite de pustnici. Pe acest drum al năvălirilor barbare s-a vărsat mult sânge mucenicesc. Din acest motiv, mănăstirea a fost zidită în formă de cetate. Ea avea cea mai mare pivniță de pe Valea Oltului, în care se adăposteau mulți creștini. Din păcate, aceasta a dispărut. Proximitatea drumului ce urcă spre Sibiu îmi amintește de Schitul Darvari din București, unde m-am maturizat ca monah. Și aici, ca și acolo, trăiesc în mijlocul tumultului. Dar ca și acolo, vin la noi oameni, și asta ne bucură. De când s-a redeschis mănăstirea și am adus și moaștele Sfântului Ioan Rusul, vestea a făcut înconjurul lumii. Primim semne și ajutor de la frați de peste tot: din Singapore, din America, din Europa, din țară. De aceea mă rog Bunului Dumnezeu să ne dea putere și înțelepciune pentru a ne duce la bun sfârșit misiunea pe care ne-am asumat-o. Mă mai rog să trimită la Cornet câți mai mulți viețuitori pentru a se putea întemeia o obște puternică, iar pentru viitor gândim să organizăm tabere pentru studenți, pentru școlari, ca ei să poată păstra legătura cu monahismul, cu viața autentică, duhovnicească”, ne mai spune părintele Macarie Șotârcă.