Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Societate Reportaj Mănăstirea Dragomirna, loc de pace şi frumuseţe

Mănăstirea Dragomirna, loc de pace şi frumuseţe

Galerie foto (13) Galerie foto (13) Reportaj
Un articol de: Daniela Șontică - 02 Noi, 2021

Chiar dacă ştii din cărţile de istorie şi de artă sacră că biserica Mănăstirii Dragomirna este una aparte, abia după ce păşeşti pe poarta aşezământului monahal din judeţul Suceava te convingi de toate meritele atribuite în timp. Dragomirna „este un loc de pace şi frumuseţe”, ne asigură încă de la început maica stareţă Maria Magdalena Gherghina, descifrându-ne un sens etimologic care se suprapune întru totul cu realitatea.

Poţi să fii un bun cunoscător al istoriei eclesiale şi artistice, să ştii că biserica Dragomirnei are o arhitectură specială, lăudată pentru „proporţiile de aur” şi pentru integrarea unor elemente de gotic în arcele bolţii şi prezenţa influenţelor baroce în dantelăria pietrei sau în torsadele de la interior; se poate să fi citit studii despre vechea şcoală de caligrafie care a fiinţat aici şi care a lăsat lumii ortodoxe inestimabile manuscrise bisericeşti, dar adevăratul duh al Dragomirnei nu-l poţi cunoaşte decât din experienţa la faţa locului.

Capodoperă în piatră

Istoria Dragomirnei începe cu bisericuţa din cimitir, construită pe locul uneia de lemn, mult mai veche. În dreapta aleii principale, în afara zidului de incintă, se vede mica biserică de cimitir, de numai 6 pe 9 metri, semănând cu un chivot. „Pisania acesteia arată că Mitropolitul Anastasie Crimca a fost ctitorul principal, ajutat de familia marilor dregători Luca şi Simeon Stroici, lucrarea ei fiind încheiată în anul 1602. Dar pe locul ei existase mai de mult o biserică de lemn, unde veneau la slujbe duminica sihaştrii din aceste locuri, fapt atestat şi de toponimia împrejurimilor, păstrată până prin secolul al 19-lea: Poiana lui Anton, Călugărul, Chilia. De viaţa sihăstrească amintesc hramurile ei neobişnuite: «Dreptul Enoh», «Sfântul Proroc Ilie» şi «Sfântul Ioan Teologul»”, povesteşte maica stareţă.

Capodopera avea să fie însă biserica mare ridicată la Dragomirna de Anastasie Crimca. Despre cum s-au împletit viaţa ctitorului cu istoria acestui ansamblu mănăstiresc aflăm din istorisirea esenţializată pe care ne-a relatat-o maica stareţă Maria Magdalena Gherghina: „Dacă cele mai multe mănăstiri din Bucovina sunt ctitorii domneşti, în schimb, Dragomirna este ctitoria unui Mitropolit, Anastasie Crimca, şi este legată momentul Unirii de la 1600 a lui Mihai Viteazul. Când domnitorul a intrat în cetatea de scaun Suceava, întreaga ierarhie politică şi bisericească a Moldovei fugise în Polonia. Mihai avea nevoie de un ierarh autohton, un om care să ştie şi limbi străine, să fie şi bun diplomat, să fie şi recunoscut de autoritatea locală. Iar preoţii i l-au recomandat pe Ilie Crimca, preot de mir în Suceava. El a fost călugărit la bisericuţa de lemn de la Dragomirna, ridicat în rangul de Episcop de Rădăuţi la 1600 şi face jurământ de credinţă faţă de Mihai Viteazul. Dar, pentru că unirea a fost efemeră, Crimca a trebuit să se retragă din scaunul episcopal. S-a retras aici la Dragomirna, unde avea bisericuţa cea mică. Trebuie spus că moşia de la Dragomireşti o primise de la Petru Şchiopul, ca răsplată pentru activitatea lui de oştean şi diac de cancelarie domnească. Atunci când au venit din nou Movileştii la conducerea Moldovei, au recunoscut şi ei în Anastasie Crimca un bun teolog dogmatist şi un artist, de aceea l-au ridicat în rangul de Episcop de Roman în anul 1605. Mai târziu a fost şi Mitropolit al Moldovei, cu reşedinţa la Suceava, el murind la 29 ianuarie 1659. În acea perioadă de retragere la Dragomirna, Crimca a început construirea bisericii mari, capodopera sa. Întrucât nu are pisanie, data ei de construcţie este scoasă dintr-un Tetraevangheliar. După cum ştiţi, Anastasie Crimca a întemeiat aici o serioasă şcoală de miniatură şi chiar dacă nu mai avem toată producţia de manuscrise, important este că avem prima carte copiată aici, care ţine loc de act de întemeiere al Mănăstirii Dragomirna, pentru că se precizează în ea data de 1 septembrie 1609.”

O chemare spre urcuş spiritual

În momentul în care intri în ­curtea mănăstirii-cetate eşti uimit de eleganţa bisericii, sentiment pe care nu-l mai poţi avea nicăieri. Atât de înaltă şi subţire, pare o lebădă ce-şi întinde gâtul spre cer, sau poate o navă care spintecă valurile fără a se clătina. Înaltă de 42 de metri, lungă de 35 de metri şi lată de numai 9,5 metri! Pridvorul are două intrări laterale, se intră urcând șapte trepte, iar până la altar, trecând prin pronaos și naos, se urcă din fiecare încăpere alte trepte, astfel încât simţi că eşti chemat la înălţare spirituală. Baza bisericii este din bucăţi de piatră brută, care se continuă cu două registre de piatră șlefuită, separate de brâul-torsadă, adică o funie împletită în trei, simbolizând atât Sfânta Treime, cât şi cele trei provincii româneşti - să nu uităm că tocmai avusese loc prima lor unificare sub sceptrul lui Mihai-Vodă. În registrul de sus apar două rânduri de ocnițe. Sentimentul pe care îl ai în naos, privind spre turla avântată ameţitor spre înălţimi, este că hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” este cel mai potrivit. Îţi taie răsuflarea dantelăria în piatră a turlei, cu motive geometrice. Cu toate că biserica este atât de îngustă, spaţiul interior a fost rezolvat arhitectural ingenios, prin absidele laterale, semicirculare, ascunse în grosimea zidului. Este frumoasă şi pictura bisericii, numele zugravilor fiind încrustate în peretele altarului: Popa Crăciun Mătieş, Popa Ignat şi Gregorie. Frumuseţea, eleganţa şi detaliile atât de atent şi original transpuse în faptă nu ar fi fost posibile fără geniul artistic şi fără cunoştinţele solide de arhitectură şi teologie ale ctitorului Anastasie Crimca.
Mănăstirea Dragomirna a căpătat aspectul de cetate prin adăugarea zidului de fortificare de către domnitorul Miron Barnovschi în anul 1627, pentru care este şi el considerat drept ctitor. Zidurile înalte din piatră cuprind turnul-clopotniţă şi patru turnuri de apărare în cele patru unghiuri, purtând numele: Barnovschi, Gheronchie, Silvestru şi Arhimandritului.
 
Aurul duhovnicesc de la Dragomirna

Muzeul Mănăstirii Dragomirna este şi el o probă a darurilor artistice pe care le-a avut ierarhul Crimca. El a înfiinţat la ctitoria sa o şcoală de copiere a manuscriselor bisericeşti. Din vremea sa se păstrează numai o parte, dar sunt de o frumuseţe rară şi merită să fie cunoscute şi admirate de cât mai mulţi dintre noi. Tot în muzeul mănăstirii se păstrează un manuscris realizat de însuşi Mitropolitul Anastasie Crimca, document ce conţine şi un autoportret al său. Istoricul de artă Gheorghe Popescu-Vâlcea scria: „În nici un loc de pe pământul ţării noastre nu s-au copiat şi împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenţie acestei creaţii artistice, concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale şi tot felul de bogăţii. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint şi mai mult aur ca la Dragomirna”. Rolul şcolii de la Dragomirna a căpătat după Crimca o şi mai mare importanţă în tradiţia şi cultura noastră, întrucât Sfântul Paisie de la Neamţ a poposit cu obştea o vreme la Dragomirna, înflorind şi mai mult arta copierii manuscriselor bisericeşti. În 1769, acolo avea să fie tradusă şi transcrisă de Rafail Monahul ceea ce azi numim Filocalia de la Dragomirna, manuscris de mare preţ care se păstrează în zilele noastre la Biblioteca Academiei Române.

Din păcate, mare parte din zestrea Dragomirnei a fost deposedată în timp, fie de jafurile tătarilor şi cazacilor, fie în perioada austriacă. Se mai păstrează aici doar șapte dintre manuscrisele lucrate de miniaturiştii formaţi la şcoala Mitropolitului Crimca: trei Tetraevangheliare, trei Liturghiere și o Psaltire. Alături de aceste valoroase manuscrise, în muzeul organizat în sala gotică a mănăstirii mai pot fi admirate obiecte vechi de cult, icoane, broderii.

Dragomirna vindecătoare

Dacă din trecutul Dragomirnei răzbat până la noi dragostea de rugăciune în loc retras şi închinat lui Dumnezeu, dorinţa de a împodobi cu frumuseţe sfântul lăcaş şi petrecerea timpului de mântuire prin lucrul meşteşugit al mâinilor şi al minţii, astăzi obştea monahală se preocupă de prepararea unor creme şi unguente din plante în combinaţie cu produsele stupului, foarte căutate de pelerini. În orice caz, vizitatorii mănăstirii se vor simţi mai sănătoşi în acest spaţiu atât de impregnat de pace şi frumuseţe.

 

Citeşte mai multe despre:   Mănăstirea Dragomirna  -   Biserici din Romania  -   Filocalia de la Dragomirna